Vreau să fim ce nu trebuie. Doamne, iartă-mă!

     Oare chiar contează? Nu vreau să îmi mai pese ce se întâmplă cu noi. Am ajuns la o concluzie - rămânem așa cum suntem acum. Mă apreciază, amândoi facem ce trebuie acolo unde trebuie, ne înțelegem. Cineva mi-a zis anul trecut că o prietenie contează mai mult decât o posibilă dragoste/relație eșuată și îi dau dreptate. Mă dor neclaritățile și ambiguitățile, dar pot să trăiesc cu ele. Nu o să îl întreb nimic. Deja sunt favorizată, sunt cadâna preferată din harem și asta o să fie destul. Culmea, nu știu dacă spunând asta încerc să subliniez un adevăr sau să mă conving pe mine că așa e. Un singur lucru e sigur - cu cât stau mai mult și analizez situația asta, cu atât mă afund mai tare în ea și în sentimentele pe care (cred) că le am. 

    Bărbații sunt dezamăgitori. E cumplit. De fiecare dată mă străduiesc să le dau șanse, să îi ascult, să le fiu femeie, prietenă, rudă, iubită și degeaba. Mă cam înfurie lucrul ăsta - ori fac eu ceva greșit, ori îmi aleg persoanele greșit. Cel mai probabil se aplică cea de-a doua variantă. Toți pe care-i întâlnesc, pe care-i cunosc parcă își fac un scop din a mă răni pe mine, a mă pune la zid. Nu ajută deloc încercările mele de a fi cât mai corectă, directă și sinceră. Aparent, în ziua de azi lucrurile astea nu mai sunt de apreciat. 

    Și totuși mă amuză... Acum am în căști melodia „Dragostea mă ocolește”. Da, este manea. Da, este de jale. O dau din plâns în râs și tot așa. Oare îmi este de ajuns să fiu a lui fără a fi de fapt a lui? Femeie puternică și independentă - tragic. Cum naiba să pun așa o întrebare?! Nu sunt într-o relație cu el, deci nu sunt a lui. Nu m-a câștigat la loz în plic și nici nu m-a cumpărat de la Cora. Sunt propria mea persoană și el nu mă merită (spuse ea, sperând să primească mesajul ăla blestemat). 

    Spun toate astea, le scriu, dar nu cred că aș putea să fiu cu el. Vreau să îmi bag singură în cap că este un moft, că nu aș putea să mă trezesc dimineața lângă el, n-aș putea să îi dorm în brațe. Nu pot fi femeia ce îl ține de mână pe stradă. Orice ar vrea inima mea, de această dată trebuie să domine rațiunea. Nu are rost să îi zic nimic din toate astea, nu are rost să știe. Oricum nu mă aștept la o reacție pozitivă din partea lui. M-am obișnuit să fiu aia nebună și prea implicată. M-am obișnuit să ofer iubire și să nu o primesc înapoi. M-am obișnuit doar să se profite de mine.

    Bărbații sunt dezamăgitori, dar poate eu sunt cea care se dezamăgește singură - ei nu au nicio vină. 

O altă zi, o altă criză existențială.

     Încă o zi, încă o postare. În capul meu este un haos continuu și de inimă nu mai zic. Am de luat o decizie în următoarele zile, dar nu știu cum să abordez situația. Încerc să mă concentrez pe ceea ce ar fi mai bine pentru mine și totuși mi-e greu. Simt că orice aș face tot voi avea ceva de pierdut. Nu pot rămâne indiferentă oricum. Trebuie să fac pasul. 

    Înainte aveam curajul să merg până în pânzele albe și puteam să spun tot ce am pe suflet fără să mă gândesc la consecințe. Poate fix acolo era stropul meu de egoism. Voiam să mă simt eu eliberată de greutatea secretului și nu mai țineam cont de țintele mele sau ce au ele în cap. Acum nu pot. Pur și simplu nu pot. Sau nu vreau? Îmi este frică acum de refuz mai mult ca niciodată? Este clar că părerile acestui om mă influențează în toate privințele. Nu vreau să pierd legătura pe care o avem deja, chiar dacă este una toxică (relativ) pentru mine. Urmările pot fi și ele catastrofale, fie că iese bine, fie că nu. 

    M-am mai calmat puțin, dar nervii persistă. Nu am simțit vreodată nevoia să sparg lucruri și să recurg la violență cum mi se întâmplă acum. Parcă nu sunt eu. Furia asta fierbe și îmi încinge interiorul. Organele mele sunt gătite și gata de servit la masă. Doamne! O iau razna. Aș vrea măcar un semn care să îmi ofere încrederea de care am nevoie să fac pasul. Cer prea mult? Într-adevăr, mi-ar fi și mai ușor dacă ar iniția el discuția, dar asta clar nu este posibil. Evită oricum orice fel de confruntare. Un bărbat adevărat! 

    Dacă tot ce mi-a spus și toate reacțiile pe care le-a avut le-am interpretat greșit? Dacă am văzut doar ceea ce voiam să văd? Poate greșesc. Aș vrea să fiu sigură măcar de ceea ce simt eu, dar linia aia subțire dintre sentimente și simpla plăcere de a avea atenția cuiva asupra mea în acest mod este aproape ștearsă. Abia o mai observ. În preajma lui sunt calmă și creierul meu nu mai urlă. Nu mi s-a mai întâmplat asta cu altcineva și mă derutează. Vreau să am parte mereu de liniștea aia și de ceea ce simt când sunt cu el. Nu am zis-o niciodată, dar cred că am putea trece prin foc amândoi. Suntem în stare de orice. 

    Nu este iubire. Nu este. Nu are cum. Nu are de ce să fie. Atunci de ce simt dorul sau gelozia? Pot să fie și din alte motive, nu? Este oare un simplu atașament? Nu. Gelozia mea se naște din posesivitate? Nu. Îi vreau binele chiar dacă nu este alături de mine. Vreau să îi fie bine și să fie fericit. Aș fi mulțumită și dacă am rămâne doar prieteni, atâta timp cât mă ajută să descurc pânza asta încurcată. La naiba! Putem fi și necunoscuți, dar nu vreau să îl rănesc. Și totuși trebuie să mă gândesc și la mine. Nici eu nu vreau să mai sufăr. Merit să fiu fericită! 

    Mă omoară distanța asta. Mă termină gândurile. Mă ard cuvintele. Inima mea trepidează de nerăbdare. Am nevoie de el. Am nevoie de noi. Nu. Nu. Nu. Nu. Nu. Am nevoie de mine. Trebuie să mă vindec. Trebuie să trec peste toate astea. Adio și ție. O să îmi fac curaj să-ți spun ce am pe suflet indiferent de consecințe. Pot mai bine de atât. Și până la urmă... nu riști, nu câștigi, nu? (Hai să ținem cont și de faptul că am șanse mai mari de a câștiga la loterie decât inima lui. Hahahah!) 

    

Iubirea noastră mai are nevoie și de limite.

     Mă simt mai bine oarecum și spun asta încercând din răsputeri să ignor căderile nervoase din ultimele zile. Nu mai sunt singură. Am companie acum. Prietena mea a revenit alături de mine și sper să mă ajute prezența ei aici. Viața merge înainte cu bine și cu rele și nu am ce altceva să fac. O dau din lac în puț, dar nu asta e problema. Mă irită că puțul ăsta pare interminabil. Nu mai știu unde este suprafața și am nevoie urgentă de o gură de aer. Credeam că sunt bine, dar ultima discuție cu psihoterapeuta mea m-a pus pe gânduri. 

    Sunt nervoasă, sunt agitată. Asta nu trebuia să se întâmple. Nu trebuia să ajung aici. Încerc să îmi trăiesc zilele ca un om liber, dar mintea mea mă îngrădește, mă constrânge. O mie de idei și niciuna bună. Iar pic în același tipar și mi se pune pata pe cine nu trebuie, dar acum măcar știu și motivul: protecție, siguranță, suport, grijă, atenție, manipulare, șantaj. Hmmm. Credeam că am dat peste ceva bun, dar și de această dată cred că eu sunt victima. Alții profită de vulnerabilitățile mele și observ abia când este deja prea târziu. 

    De ce nu pot bărbații să se abțină dacă știu că nu pot oferi nimic, nu se pot implica? Acum eu sunt persoana indisponibilă emoțional, dependentă de un om indisponibil total, din toate punctele de vedere. Mă doare, dar nu am ce să fac. Nu găsesc rezolvare la asta. Am trăit cu impresia că îmi vrea binele, că are grijă de mine și este preocupat de suferințele mele, dar poate era doar pur egoism. Îmi apăsa butoanele cu bună știință ca să mă aducă într-o poziție complicată - să nu pot renunța la el. Cuvintele lui mi-au fost refugiu și acum consider că singurul refugiu de care am nevoie e unul care să nu îl includă pe el. Sentimentele sunt amestecate și limitele au liniile încrucișate. 

    Ce vrei de la mine? Ce suntem noi? De ce îmi faci asta? De ce mă îndepărtezi de lucrurile pe care mi le doresc? Vrei să sufăr și eu cu tine? Tu nu poți avea familia pe care ți-o dorești, probabil te chinuie și pe tine altcineva și toate frustrările alea le verși asupra mea. Nu merit așa ceva. Noi nu merităm așa ceva. Gelozie. Posesivitate. Care este rostul lor? Nu sunt a ta, cel puțin nu oficial. Nu știu în capul tău ce scenariu ai scris. Nu avem niciun fel de relație. Aș vrea să fug de tine, dar nu am unde să mă ascund. Ca un șoarece prins în capcană, nu mai pot să scap. Nu am reușit să prezic asta. Am crezut că este doar joacă. Am crezut că sunt doar glume. Am crezut că...

    Cine sunt eu fără tine? Unde aș ajunge dacă tu ai dispărea din viața mea? Cât de mult a contat ideea de tine în alegerile făcute recent? Sunt un om pierdut. Cândva simt că am fost un pui, o pisicuță, pe care ai găsit-o la colțul străzii, în ploaie, și ai vrut să îi oferi tot ce îi lipsea pentru a o face fericită: un cămin, o familie, o persoană în care să aibă încredere, cineva care să o învețe cum să se descurce singură în lumea asta, cum să vâneze, cum să se ferească de rele. M-ai adoptat și când spun asta mi se pare teribil de amuzant. Mi-ai oferit ce îmi lipsea, ce nu mi-au dat alții și ți-ai format un rol aparte în capul meu. Nu pot să mă rup de tine, nu pot să te ignor, ești acolo. 

    Și asta mă irită. Nu așa trebuie să fie. Dacă nu poți să îmi dai ce caut, dacă nu poți să duci rolul ăsta până la capăt, dispari. Te rog. Nu mai fii gelos. Nu mai fii posesiv. Nu mai flirta. Nu mai te comporta de parcă tiparul ăla e făcut pentru tine, de parcă locul ăla călduț e al tău. Nu e. Cândva mi-ai fost refugiu, acum îmi ești blestem. O iubire ce nu este iubire. Un iubit ce nu este al meu. Lasă-mă să merg pe drumul meu. 

Nu mai știu cine sunt, dar sunt gata să mă împac cu această nouă eu.

     Mă surprinde. Au trecut atâția ani și încă sunt aici. Nu mă refer la acest blog, ci la această lume. Uneori chiar mă întreb cum de sunt în viață. Am trecut de la depresie, la anxietate și acum am parte de amândouă combinate, împreună cu o lipsă totală de direcție și sens. Este oare de-ajuns să respir, să muncesc, să fiu prezentă fizic? Mintea mea este departe, foarte departe. Am totul și totuși nimic din ceea ce vreau cu adevărat. Mă roade tare asta și m-am trezit lipsită de răbdare astăzi. Nu este corect față de cei din jurul meu și chiar îmi pare sincer rău că stările mele nu îmi permit să fiu cu adevărat fericită pentru împlinirile lor. Oare ăsta este numit egoism? Nu știu...

    Fumez mai mult, plâng mai des, nu prea mai mănânc și uneori uit să zic și lucrurile astea. Mă simt îngrijorată constant. Cât o mai pot duce așa? O viață care nu se simte viață. Eu care nu mai sunt eu. M-am mutat de acasă și habar nu am dacă e alegerea corectă. Am refuzat o oportunitate de muncă interesantă, dar am câștigat mai mulți bani unde sunt acum și tot nu simt că este de ajuns. Fac ceva greșit și nu știu ce. Greșesc că mai sunt pe pământul ăsta? Cred că nici divinitatea nu îmi poate răspunde la asta. Azi mă lasă în durerile mele. 

    Dureri în piept, săpate atât de adânc încât îmi pare că nu mai au leac. Probleme cu respirația, mă sufoc și acum nici nu pot să identific declanșatorul. Iau anti-depresive, iau calmante, fac psihoterapie. Sunt un om pierdut, o femeie incompletă, un copil care își dezamăgește mereu părinții, o soră absentă, o prietenă care nu pare să aprecieze cu adevărat ceea ce are. Asta nu e viață. Am atâtea vise și dorințe și le simt atât de departe. Nici măcar nu mai sunt sigură că o să ajung vreodată să le împlinesc. Ziua de mâine e incertă. Nu știu dacă o să mai fiu aici...

    Mă gândesc că poate adaug un strop de dramatism și apoi mă uit la încheieturile mele, îmi aduc aminte de zilele din liceu și îmi dau seama că am fost deja acolo și sunt capabilă de asta. Mă lupt cu mine și demonii mei ca să elimin această posibilitate. De două săptămâni stau singură în apartament și câteodată vocile din capul meu mai și tac. Atunci mă irită cel mai tare. Mă lasă să mă scufund într-un abis de liniște care îmi dă falsa impresia că sunt mai bine, că pot fi fericită. Apoi, revin în forță:

- Florentina, nimeni nu te vrea.

- Florentina, nici măcar să dai de carnet nu ești în stare.

- Florentina, chiar crezi că e bine unde ești acum?

- Florentina, dacă mori mâine, câte persoane crezi că o să îți simtă lipsa?

- Florentina, Florentina, Florentina...

    Și tot așa. Afecțiunile psihice sunt crunte. Traumele despre care nu vorbești te consumă. Defectul meu sunt eu. Defectul acestui corp capabil și minții acesteia strălucite sunt eu. Eu sunt propria mea piedică, cel mai mare obstacol. Mi-au murit ambițiile. Nu mai știu ce sunt alea. De 3 ani sunt singură, atât de singură... De 2 săptămâni am intrat într-o fază de auto-izolare. Noaptea mă pun în pat și mă întreb dacă este bine să fiu doar eu cu mine. Nu îmi este frică de demoni, de fantomele trecutului, de oameni cum îmi este frică de mine și de gândurile mele. Merg pe stradă și mai îmi răsare câte o imagine macabră în cap: mașină în viteză, mă arunc în fața ei și rămân pe asfalt într-o baltă de sânge. Folosesc cuțitul și văd altceva: alunecă ușor în sus și se înfige în carnea mea fără remușcări - simt o durere înțepătoare, eliberare și apoi un mare nimic. 

    Sunt nebună. Sunt degeaba. Dacă asta e depresia, m-am săturat de ea. Dacă asta sunt eu, nu mă mai vreau. Și dacă eu nu mă vreau, cum să mă vrea altcineva? M-au secat. Mi-au supt toată bucuria, toată energia. Revin la ideea recurentă - sunt doar o carcasă a ceea ce eram odată. M-au distrus treptat, treptat și eu i-am lăsat. Posesivitate, gelozie, reproșuri, critici - nu sunt de fier. Încercând să vă ridic pe voi, să vă ajut, m-am distrus pe mine și vă urăsc pentru asta și mă urăsc pe mine. Vă dați sfinți în public, dar eu știu ce sunteți. Monștrii pot doar să nască alți monștrii. Monștrii pot doar să trăiască alături de alți monștrii. Monștrii pot doar să fie prieteni cu alți monștrii. Dacă eu sunt monstrul, omul negru în toată povestea asta, voi unde vă situați - familie, iubiți, prieteni? Hmm?

Un capitol incheiat, dar care are continuare...

        Stiu ca nu am mai scris de ceva timp, dar seara asta este speciala. Am iesit din relatia considerata perfecta. Acum imi dau seama ca poate nu exista asa ceva. Poate era doar perfect pentru mine, pana la urma perspectiva din care privesti conteaza. Am fost fericita si multumita de tot ceea ce a insemnat iubire, sustinere, atentie si asa mai departe, dar acesta nu este subiectul despre care vreau sa vorbesc. Da, poate imi e dor de atingerile cuiva, de imbratisari si de sarutari, dar nu asta conteaza acum.

         Dupa multi, multi ani de asteptare si sperante, am ajuns in punctul in care voiam sa ajung si nu stiu daca a fost asa cum m-am asteptat. Imi pare rau ca nu am putut sa zic mai mult, ca am fost asa retinuta, dar asta sunt si nu stiu cand o sa ma schimb. Am ajuns la aceeasi vesnica problema. In fata altora pot spune exact ceea ce gandesc, ce vreau, cum vreau, dar in fata lui ma blochez. Si da, este vorba de Seth, in cazul in care nu ati realizat pana acum. 

          7 ani au trecut de cand imi place de el. In februarie l-am vazut si am avut o reactie la care nu ma asteptam. Cred ca a fost al doilea atac de panica mai serios pe care l-am avut in viata asta. Azi, am fost la el. In momentul, in care l-am vazut, mi s-a taiat respiratia. Nu spun asta ca sa transform aceasta postare intr-una romantica, poetica. Este purul adevar. Am crezut ca voi face fata, ca nu va mai avea acelasi efect dupa atata timp, dar m-am inselat. In momentul asta, sunt la apartamentul unei colege, care a decis sa ma sustina in alegerile mele si sa ma primeasca in casa ei, asa ravasita cum eram. Beau vin roze, demidulce, Jidvei. Absolut delicios, dar tot consider ca m-am ametit un pic cam devreme, doar dintr-un pahar (ce-i drept, avea cam 300 ml), si am fumat cam mult (aproape un pachet doar azi).

          Si cum imi aprind urmatoarea tigara, ma gandesc la ce am facut gresit si ce as fi putut sa fac mai bine. As fi vrut sa ii zic cum mi-a batut inima mai tare la fiecare mesaj primit, dar a inghetat in momentul in care m-am asezat langa el pe canapea. As fi vrut sa ii zic ca in toti ani astia l-am visat, mai mult sau mai putin in situatii dubioase (in vis, ma cauta si incerca sa ajunga la mine, in realitate, nici macar nu ne apropiem). As fi vrut...

          Sa il sarut. Are acelasi zambet care m-a cucerit si as vrea sa inteleaga ca nu este nevoie sa cunosti o persoana ca sa stii ca are un loc in inima ta. In tot timpul asta, a fost inspiratia mea, muza mea, tot ceea ce m-a ajutat sa scriu (de asemenea, motivul pentru care acest blog exista). Ii multumesc pentru asta, desi la baza a stat mai mult ideea pe care o aveam eu in cap, nu o persoana reala. Sincer, este exact asa cum ma asteptam si totusi nu mi-a intalnit toate asteptarile. Dar asta nu se intampla prea des, nu? Si poate, daca actionam, obtineam si ceea ce voiam. Poate este si greseala mea... Mereu a fost...

          Va trebui sa imi gasesc linistea cu informatiile pe care le-am cumulat pana acum. Ma indoiesc ca o sa se mai intample ceva in privinta asta. O sa mai am cateva intrebari cu care o sa raman vesnic (sper sa trec peste), dar ma voi impaca cu gandul ca prima mea dragoste nu a fost un baiat asa cum il vedeau ceilalti, ci persoana pe care o vedeam eu. Am reusit sa ii ghicesc din trasaturi, desi nu stiu cat m-au lamurit discutiile de azi. In realitate, as vrea sa existe un anumit final, in versuri, voi alege varianta cea mai probabila: s-au vazut, au vorbit, nu s-a intamplat nimic, iar ea a ramas mereu cu el in inima, dar a incercat sa il stearga din ganduri. I-a reusit acest plan, dar visele nu o lasa sa uite experientele pe care le-a ratat, cuvintele pe care nu le-a spus, buzele pe care nu le-a gustat... 

          Va trebui sa ma rezum la atat. Nu stiu ce voiam de fapt. Poate un "si eu ma gandeam la tine" sau "era doar un joc". Poate un sarut sau un "as prefera sa nu ne vedem". Poate ceva clar, definitiv, legat de ceea ce am fi putut sa fim si nu am fost, legat de sperantele si visele mele, care in cateva ore au ajuns sa se transforme in iluzii si impresii gresite. Probabil am vrut sa vad mai mult decat era (pana la urma cam asa se intampla cand doresti sa fii cu cineva), probabil seara aia in club in care am dansat a fost doar in capul meu si felul in care ma privea la fel. Va trebui sa imi scot din cap aceste idei, va trebui sa uit. A fost tot ce am vrut si totusi nimic, atat de aproape si totusi inaccesibil. 

          Seth este oficial un capitol incheiat. Nu stiu cum o sa fie in zilele urmatoare. Am baut atata vin ca acum privesc totul distorsionat. Incerc sa gandesc pozitiv, ca aceasta este finalizarea de care aveam nevoie, dar in adancul meu stiu ce voiam, la ce ma asteptam, ce nu s-a intamplat si ca nici macar nu am cum sa am resentimente fata de el. Nu imi datora nimic si totusi a incercat sa ma ajute. Nu ma cunostea si totusi a incercat sa explice. Ma simt prost acum. Nu aveam ce cauta acolo. Nu vreau sa incurc alte persoane in gandurile mele haotice. Imi pare rau. Sincer. O sa fie mereu prima mea dragoste, o sa fie mereu tipul pe care as fi vrut sa il cunosc mai bine si nu am facut-o. Poate o sa ramana regretul meu cel mai mare, poate nu. Doar ziua de maine imi poate spune asta...

PS: You looked happy today. I am glad at least one of us is. 

Mai ceva ca sunca presata, mai ceva ca Frankenstein.

     In aceasta postare o sa fac doar o mica recapitulare a acestei veri si a ceea ce ma cam racaie in momentul de fata. Am lucrat in aceasta vacanta si desi lumea spune ca sunt nebuna si poate unii nu vor sa ma creada, chiar mi-a placut. M-am simtit bine, m-am simtit dorita si apreciata, cei de acolo chiar tineau cont de prezenta mea si nu eram doar o pata pe perete, de care-si aminteau doar cand se plictiseau sau celelalte pete erau ocupate. Doamna in grija careia am fost lasata se ocupa de mine si imi raspundea la orice intrebare, incerca sa ma invete tot ce trebuia sau voiam sa stiu, se preocupa de starea mea de sanatate si tinea cont de parerile mele. Mai bine de-atat (din punct de vedere al persoanelor si atmosferei), nu cred ca puteam sa nimeresc si chiar daca se putea, am fost multumita chiar si-asa. 

     Si totusi... M-am simtit atat de bine la munca si m-am inteles asa bine cu cei de-acolo, incat am inceput sa observ lipsurile celor din jurul meu, care se aflau dinainte aici. Nu mai ma simt ca acasa nicaieri. Ma simt pierduta, ratacita, in plus... de parca nu mai am ce sa caut aici si acolo, de parca n-o sa fiu prea curand pe primul loc pentru unele persoane (poate nici macar pe al doilea)... Doare. Ma arde. Sunt neindreptatita si putini observa asta, putini o recunosc, putini incearca sa ma ajute, sa indrepte lucrurile. Sunt impinsa de la spate in ultimul hal, sunt presata, sunt batuta la cap, pusa la treaba, certata daca nu accept anumite lucruri si ma opun. M-am saturat. Macar de as fi rasplatita pe masura... Nici macar atat. E ca si cum ma forteaza sa ma maturizez, sa imi asum responsabilitati cat mai repede, sa-mi cresc aripile si sa le dezvolt, sa invat anumite modalitati de a avea grija de casa si tot asa... 

     Chiar ma afecteaza. Nu sunt lasata in voia mea si cel mai rau lucru este acela ca sunt singura careia i se intampla asta si daca incerc sa mentionez sau sa aduc in discutie nemultumirile pe care le am, sunt considerata obraznica si geloasa si ofticata si sunt pusa la punct imediat. Pentru mine nimeni nu se zbate, nimeni nu se chinuie, nimeni nu se agita. Toti fac doar minimum necesar, cat sa nu bata la ochi, dar nici cat sa conteze sau macar pe-un sfert sa se-apropie de ceea ce fac eu pentru ei. Uneori o vorba in plus conteaza mai mult decat ar crede... Mult mai mult... Mai ales daca este o vorba gresita si pe care nu o gandesc. 

     E gresit sa cedez? E gresit sa nu vreau sa mai fac nimic in favoarea lor? E gresit oare sa mai fiu si egoista cateodata? Daca as face eu astea si ar fi gresit, este gresit ca ei doar ma folosesc si experimenteaza pe mine?

M-as opri aici, dar se spune ca a treia e cu noroc.

     Sunteti ridicoli. Impingeti pe cineva, il lasati sa pice, sa se loveasca de pamant, va asteptati sa se comporte de parca nu doare niciun pic si nici macar nu va cereti scuze. Am atatea de spus si e un haos total in capul meu. 

     Ma gandisem la varianta sa fac un alt blog, dar ma leaga prea multe de cel actual si nu imi vine sa il schimb, desi nu ma mai simt atat de in largul meu aici ca inainte. Am visat atat de multe in ultimul timp si am avut niste idei de-a dreptul tampite, de care nu puteam sa scap, dar se pare ca le fac fata si fara sa le scriu. Desi as fi dorit sa scap de pietrele alea de pe suflet... Sunt prea grele si as fi preferat sa nu le port cu mine. As fi vrut sa le las aici, dar nu mai pot...

   Erau niste lucruri mai ciudate si voi v-ati obisnuit cu mine si cu ceea ce scriu. Nu imi place sa fiu judecata sau inteleasa gresit. Voi nu ati face-o, nu? Fiecare avem nebuniile noastre pe care multi nu pot sa le vada cum le vedem noi si banuiesc altceva. Am vrea un loc unde sa nu le simtim privirile pline de prejudecati si sa le auzim anumite pareri, care ranesc adanc si sunt greu de uitat sau ignorat. Ei nu isi dau seama ca este foarte posibil sa se dea deja o lupta in interiorul nostru in legatura cu asa-zisele ciudatenii. 

    Cel putin, eu, in fiecare zi port o dezbatere in care jumatate din mine spune ca e gresit, ca nu e bine, ce urmari poate avea gandul daca il pun in aplicare, iar cealalta jumatate e putin mai sarita de pe fix si nu tine cont de consecinte. Stai pe loc! Ia o pauza, chestiuta hiperactiva, entuziasmata si nebuna! Mai usor... O sa te judece, o sa inteleaga altceva, cum se intampla intotdeauna...

     Cu aceasta postare inchei si ziua de astazi. Le-am scris in metrou, in timp ce ma indreptam spre facultate. Acum sunt acasa, in pat, la caldurica, uitandu-ma la "Bones" si scriind aici, in acelasi timp. Pot spune ca a fost o zi proasta, dar spre final s-a imbunatatit. Nu mi-a mers telefonul, am asteptat in fata unui bloc, ca o fraiera, aproximativ 40 de minute, ca sa nu rezolv nimic si in final sa plec acasa. In drum spre locul de unde iau masina, m-a prins ploaia. Deci, pot spune ca... sunt super satisfacuta de calitatea acestei zile de luni. 

     Buna seara! Doresc sa fac o plangere la Protectia Consumatorului. Hahaha~! 

Lectie speciala de cum sa nu fiti ca mine.

Cunoasteti momentele acelea cand plangi pana te lasa puterile? Cand plangi atat de tare incat ti se face greata si te doare capul si nu mai vezi bine? Sincer, sper ca nu. Si cel mai trist lucru este sa nu ai un umar pe care sa te apleci, pe cineva care sa te tina de maini ca sa nu iti mai tremure, sa te ia in brate si sa-ti ascunda lacrimile, sa-ti dea un pahar de apa ca sa ti se duca nodul din gat... 

Dar nu trebuie sa te simti singur, desi sentimentul e acolo si te roade. Fii tare! Asta te ajuta sa te ridici, te face puternic, rezistent. Chiar si cand o sa ai multe persoane pe langa tine, nu o sa depinzi de ele, deoarece esti constient ca si daca te lasa, tu tot o sa stai in picioare si nu o sa cazi asa usor. Ai incredere in tine. Ai incredere ca o sa faci fata problemelor, chiar si de unul singur. E posibil. 

Daca spun ca eu am reusit, raspunsul o sa fie ca nu toti suntem la fel, dar se poate. In interiorul nostru sta o putere pe care o sa o descoperim mai devreme sau mai tarziu. Trebuie doar sa o accesam cand avem cea mai mare nevoie de ea, sa ne ridicam, sa ne stergem lacrimile, sa ne oprim singuri mainile din tremurat, sa ne scuturam de praf si sa ne ridicam. Nu-i putem lasa sa ne doboare. 

Si daca pici, nu ii trage dupa tine. Cand o sa vrei sa te ridici, o sa se agate de tine, pentru ca ei nu isi cunosc puterile si vor dori sa se foloseasca de tine. Nu le permite asta. Fii tare! 

Macar tu, daca eu n-am fost... 

Dar ma ridic acum. M-am agatat de ideile din capul meu si ma catar pe ele ca un alpinist profesionist. Imaginatia se pare ca ma salveaza mereu. Multumesc. Sincer.

Si nu stiu de ce, dar am impresia ca am mai postat ceva similar. Iertati-ma daca ma repet si nu vin cu ceva mai original. Ma uimeste si pe mine ca trec din nou printr-o stare care sa ma faca sa scriu astfel de lucruri.

Si daca nu e la fel... Foarte bine.

Postarea asta n-are nume. Nici sa nu ma intrebati.

     Ce faceti, dragii mei? Cred ca va surprinde un pic distanta asta scurta intre cele doua postari. N-am ce sa fac... Sunt data peste cap si nu prea stiu cum sa imi revin. Nu imi vine sa vorbesc cu nimeni, si daca vorbesc, nu mai simt, nu prea mai constientizez. Sunt foarte rece si indiferenta in ultimul timp, cam cu oricine. Nu stiu ce-i cu mine. 

     Probabil are legatura cu rutina in care am intrat, care se aseamana extrem de mult cu cea din filme: fata cuminte, linistita, care asculta de parinti, o duce bine cu facultatea, e angajata, are o relatie "ca-n povesti", nu exista suisuri sau coborasuri. Asta e problema! Viata mea nu mai e deloc tumultoasa. Acum s-a transformat dintr-o mare agitata, intr-o balta ce-o sa dispara dupa prima zi cu soare (si-n ultimul timp avem parte de el destul). 

     Asa sa arate fericirea? Dar cum o poti avea daca nu exista termen de comparatie actual? Nu luati in seama intrebarile astea. Nu are niciun sens ceea ce spun acum si nici nu e final. Imi e prea somn sa mai continui.

Rezista. Lupta. Nu ceda. Macar de data asta...

     Ce duminica frumoasa, nu-i asa, cititorii mei? E atat de magnifica ziua aceasta, ca-mi vine sa-mi iau lumea in cap si sa plec cu primul tren spre mare. Am terminat sesiunea si am luat toate examenele, am avut o vacanta scurta de 5 zile, si-ntr-una din ele mi-a fost rau, am inceput munca si plec dimineata si-ajung seara. Se pare ca unele persoane nu constientizeaza sacrificiile pe care le face fata asta de douazeci (si unu - aproape) de ani pentru viitorul ei. 

     Sunt atat de egoisti si dramatici ca-mi vine sa le dau cate o copie a serialului Gossip Girl la fiecare si sa le spun ca oglinda lor e Blair. Serios acum. Cat de greu le poate fi sa inteleaga ca nu mai am nimic de dat? Le tot explic de cand eram un copil nebun din generala ca ar trebui sa se impuna, si nu doar in fata mea. Sora mea scumpa are tot timpul din lume. Se plimba, munceste si cand vine acasa se relaxeaza, se plimba din nou si eu ce fac? Azi mi-am luat-o in cap de la mama cand a inceput sa se planga ca a stat ea sa faca curatenie in baie ca noi nu facem. S-a luat de mine (din nou) ca nu fac nimic si ca ma trezesc la nu-stiu-ce ora si frec menta si bla bla. Daca toti ar freca menta cum o frec eu... Macar de ar freca si sora mea menta pe jumatate cat o frec eu... 

     Dar nu-si dau seama. Eu sunt acasa si ea nu e? Nu-i nimic sa uitam ca mai avem un copil si sa-l stresam tot p-ala micul, saracul. Tot e mereu acasa cand avem nevoie, tot se preocupa atat de viitorul ei, cat si starea locului in care sta, tot e mai responsabila decat ar trebui sa fie. Hai, cu totii, sa profitam! 

     Nu ma intelegeti gresit. Sunt parintii mei si ii iubesc si sunt dornica sa ii ajut, dar ma oftica (da, o recunosc) si ma doare si ma scoate din sarite cand ma pun doar pe mine la treaba si imi ocupa doar mie timpul liber, iar altii pot sa faca ce vor ca, deh, asa sunt ei, mai! Diferenta clara: daca eu nu fac ceva, sunt iresponsabila si nu vreau sa-i ajut si etc.; daca ea nu face ceva, las-o ca asa e ea si n-are rost sa ne batem capul s-o schimbam. 

     Am toate injuraturile din lume in cap si incerc sa le ordonez macar, doar asta face o fata responsabila. Am mancat ce mai ramasese dintr-un pachet de stixuri si un pachet de biscuiti ca sa nu mai cobor si sa-i aud. Am plans o ora si ceva, dar cui ii pasa? Tot ce-au vazut a fost ca am refuzat sa fac curatenie. Cata nesimtire din partea mea! Tipa si urla, se iau de tine pe nedrept si nici macar nu analizeaza ce luna ai avut si apoi se asteapta sa mai faci si cum zic ei. Ah, Doamne! 

     M-am saturat... Nu mai pot. Am fost sub stresul sesiunii, am inceput munca si odata cu ea si emotiile, acum mai stau si sub stresul "copil nerecunoscator si iresponsabil". Va multumesc pentru increderea acordata, pentru complexele cu care am crescut din cauza voastra. Sigur...

Red nails and a little overdose on 'feeling'.

     Love makes me irrational. I just can't seem to be thinking straight. It is so overly annoying sometimes, that I just wanna stuff food into my mouth, so I can shut up. Is it because I love him too much? Is it because I've stayed home for too long? Is it because I'm feeling so lonely nowadays? I really don't know, but it seems like I'm clingier than usual. 

     Something happened today and I know it's my fault, but I don't think I can help it. If I got scared before when I couldn't feel anything, which meant I wasn't able to write, these days it scares me when I miss him. That kind of feeling... It scares the crap out of me. It hurts and it's sour, because I can't see him or talk to him, but at the same time it's sweet, warm and fuzzy, because it means that I have feelings for him, that I love him. 

     I wanted to talk to him so badly, to hear him. I wanted to go out and hold his hand and I'm not sure guys understand that kind of sensation. We were supposed to meet on Sunday, but he cancelled. I got my hopes up and even though it's been almost 9 months now, I was still nervous and thought about what I should wear and how I should make my hair and make up and stuff like that. When he said we weren't going out, he left me with the promise of a late night talk, on the phone and I believed. I avoided starting something that took too long, because I wanted to be ready when he called, to pay attention only to him and focus on what he's saying... 

     I'm young, ok? I'm still getting used to the whole idea of "the real world". I know what shit can look like and what the definition of a miracle can be too. Even if I was older, I don't believe my ideas on love would be any different. I'm also a writer and someone who's done role-play almost all their life. I have a crazy imagination and even if I can be a sadist sometimes, that doesn't mean I can't also be a romantic. I have my hopes and dreams. I'm still a woman and I watch cheesy, sappy movies with princes and poor girls that become rich through magic, with kings and queens, with impossible relationships that in the end prove to be possible. 

     I feel so stupid now. I also feel guilty. Maybe I should've been colder, more realistic. I'm no princess. I don't have to plan my outfit. He has no white horse either after all... I shouldn't have gotten mad. Maybe he's the one who understands and it's me who doesn't. 

     I should apologize for feeling like this, for reacting like this. It's wrong. (And, oh, only if you could hear the sarcasm in the voice my mind spoke as I wrote those two sentences). 

     Maybe I let my pride stand in the way, but I just can't be sorry for something I feel. Feelings don't lie. Prove me wrong and I'll apologize, but otherwise I like being honest. I'd rather not say it than lie to the person. 

     And... I'm gonna leave a lil' bit of thought here... I'm so sensitive and fed up with others, that these days I get easily annoyed and maybe I'm acting a little childish too. I'm also getting once more the feeling that I'm more emotionally invested and it cuts a bit. Maybe it's because I've got more time on my hands, but even if I hadn't, I'd still make time somehow if I wanted to talk to someone really bad. I just don't feel that I'm getting what I'm willing to give and this messes me up. I don't know how to fix myself up and I don't want to be demanding either. Every person gives what they believe to be fit for the relationship they have with the other and for the feelings they hold. I must have overdosed then... Gotta take some of that back!  

     

     Oh, and one more thing... I painted my nails in red. It's fabulous!

Revenire in forta! - "Inmormantarea unei roze".

     Credeati ca ati scapat asa curand? Nicio sansa! M-am intors cu ceva... bun? Sa speram c-asa o sa fie. Am incercat sa pun pe foaie, intr-o forma mai placuta, ceea ce am eu in cap acum, ceea ce simt. 

Inmormantarea unei roze

"Patru trandafiri, in vaza albastra parasiti,

Imbibati cu mari iubiri si de lacrimi patati…

Doar unul am indraznit c-un cutit sa retez,

Ca sa-l presez, pentru inima-mi sa-l pastrez.

Al tau nume, doresc sa-l dau treptat uitarii…

Las praful sa se-aseze pe amprenta sarutarii,

Ultima, tatuata pe conturul buzelor de piatra,

Printre care niciun cuvant, nicio suflare nu scapa.

Scot in vant roza sangerie si de mult moarta,

Ii aspir parfumul mucegaiului de prin petale…

Se destrama si pica pe aleea de frunze-acoperita,

Ce inca nu iarta, ce inca suspina dupa talpile tale.

Imi este dor, si chiar regret, cand te stiu asa departe,

Doar sicriul si pamantul… Cel de Sus ne desparte.

Trebuie sa ma obisnuiesc cu al uciderii tale pacat,

Cu vocile si cu Diavolul ce sa o fac m-au indemnat.

E tacut, dar plin de spirite, cimitirul, si lang-al tau sicriu

O sa-ngrop, cu tine, iubire, cei patru trandafiri inca vii,

O sa fug, o sa dispar in negura orasului aproape pustiu,

Lasand sa participe la-nmormantarea ta doar stafiile si demonii. "

     Nu stiu ce este cu mine, dar sunt putin mandra ca ma intorc iar la stilul meu macabru de alta data. E asa frumos, nu? 

Succes actual si planuri de viitor.

     Ce zi frumoasa, perfecta pentru a-mi petrece timpul scriind inca o postare (de data aceasta cu un ton ceva mai pozitiv). Inca am melodia de ieri in cap, doar ca acum sunt prea incantata ca sa-i mai permit sa-mi strice starea. Nu prea am multe de zis azi. Am mai verificat putin meciurile de la Euro 2016, am vazut un film, am invatat putin, am baut doua energizante si acum nu doar ca sunt un titirez uman, dar am si palpitatii care nu cred ca e sanatos sa fie acolo. Si inca ceva... 

     Pe 15 iunie sarbatoresc zilele de nastere ale unor persoane foarte dragi mie. In primul rand, le urez "La multi ani!" (desi nu cred ca o sa citeasca randurile astea), multa sanatate, noroc si iubire. In al doilea rand, as vrea sa ma rup in trei ca sa pot sa fiu langa fiecare, dar in acelasi timp sa raman pe pozitii si la mine acasa ca sa ma pot pregati pentru examenele ce urmeaza. Imi este dor si vreau sa le vad (cea mai buna si apropiata prietena a mea, colega de banca din liceu, nebuna care mi-a intors putin viata invers, o fata mica cu o gura si o inima la fel de mari / matusa mea, care mi-a fost ca o sora mai mare si este acum la o distanta considerabila de orasul in care ma aflu). 

     Voiam sa va scriu si ca sa v-anunt ca am un noroc dat naibii, ceea ce este putin in contradictie cu ce-am tastat ieri. Cand vine vorba de scoala, invatat, examene, nu stiu cum, dar se-ntampla lucruri de necrezut, la care nici macar nu m-astept, pentru care nici macar nu ma rog, la care nici nu sper, dar nici nu ma plang ca ies. Am luat 10 si o sa spun ce-am spus si pe Facebook: "Chiar daca spun ca cinciul e de aur, nu se compara cu sentimentul pe care-l ai cand iei un 10.". 

     De altfel, m-am gandit ca as putea face recenzii la carti. Nu cred ca permanent, dar tare as vrea sa impartasesc cu voi parerile mele in legatura cu doua carti pe care le-am citit anul acesta, poate chiar sa va dau doua-trei citate pe care mi le-am notat si in care ma regasesc. Si in continuare, cu cat ascult mai multe melodii diverse, imi vin idei si ori le-as face si lor recenzii ori as scrie scurte proze cum faceam pe vremuri. Si normal ca ma gandesc la asta fix cand sunt in sesiune, iar in momentul in care o sa dau peste perioade mai libere, n-o sa-mi mai arda nici de una, nici de alta. Tipic. 

"Cheers darlin', you gave me three cigarettes to smoke my tears away."

     O seara putin neobisnuit de obisnuita. Ascult o melodie pe repeat (ca de obicei) si ma intreb ce mai fac cititorii mei (daca mai e cineva pe blogul asta prafuit). Mai nou sunt obsedata de Damien Rice si Cheers Darlin' (titlul este un vers din melodie). Mai nou imi place fotbalul. Mai nou citesc in prostie despre istoria Marii Britanii. Mai vechi iar fac altele in loc sa invat. Si imi este dor de scris... Imi este dor de mine din trecut. Vreau sa ma teleportez, sa ma iau de mana, sa imi dau imbratisarea de care stiu ca uneori aveam mare nevoie, sa imi dau si palmele de rigoare, sa imi spun ca totul o sa fie ok, ca orice-as face tot pe jumatate goala o sa ma simt, ca tot vesnic nemultumita o sa fiu. Asa sunt oamenii: intotdeauna vor mai mult, si mai mult, si mai mult... 

     As vrea sa pot sa scriu exact ce am in cap, as vrea sa dau jos piatra asta grea de pe inima mea, dar nu pot. Este un pas pe care nu vreau sa-l fac, deoarece stiu sigur ca e un drum pe care nu doresc sa il reiau... Dar am melodia asta, cu versurile astea si cu asa poveste in spate de ma seaca treptat. Este asa de profunda vocea lui si chiar pot sa-i citesc vibratiile sentimentelor in glas. In acelasi timp, sunt geloasa. Imi este asa de dor de scris. Imi este asa de dor de ce-mi doream sa fiu. Mereu am spus ca pot fi genul de femeie care poate echilibra cariera, familia si prietenii astfel incat sa nu fie monoton, sa nu fie banal, sa nu le combin prost. Acum ma inclin prea mult spre doar una dintre parti si incerc sa apas frana si sa dau un pic inapoi. Am nevoie sa plec cateva zile altundeva, sa ma rup de viata de aici, sa inchid temporar legaturile, sa tai pentru putin lanturile si sa-mi permit sa zbor. 

     Nu va ganditi la prostii. Nu o sa ma destrabalez prin cluburi, nu o sa plec din oras de mana cu diversi barbati. Pentru mine nu ala este zborul. Vreau sa ma plimb putin pe strazi necunoscute, sa cunosc oameni noi, sa imi eliberez mintea, sa imi aduc inapoi inspiratia si sa scriu. Muza mea e moarta, ingropata si intrata in putrefactie. Doar pentru mine. De fapt, traieste si e bine. Cred... Sper... 

     Ma intreb cum este sa vezi paharul pe jumatate plin si nu pe jumatate gol. Oameni norocosi. Ceva ce eu nu prea sunt. Nu in toate cel putin... Acum chiar am pretentii, nu? Puteti sa radeti. Greseala mea aici si nu sunt atat de mandra incat sa nu recunosc. Mai am si ganduri copilaroase, si ganduri pe care le-ar avea doar un prost, si ganduri perverse, si ganduri mature, si ganduri otravitoare, si ganduri egoiste... Gasesti mai multe tipuri decat ai ingrediente la o "shaorma cu de toate". 

     Incerc sa nu plang (da, mai fac si asta cateodata). Am fost atata timp obisnuita cu melancolia, cu tristetea, cu supararea, incat acum mi se pare ciudat sa fiu entuziasmata, bucuroasa, pozitiva. Nu stiu cum sa ma descurc cu asta si nici nu sunt sigura ca-mi place. Cu toate sentimentele acelea negative ma simteam perfect, in lumea mea... Ce mai aveam de pierdut? Eram fara frica, imuna la multe si multi. Acum... Curajul meu e undeva in pom. Am atatea care-mi pot fi luate si tin cu dintii de ele. Am mai invatat si eu sa lupt...

     Va las... Ma duc in treaba mea. Scuzati-mi exprimarile in aceasta seara. Nu am mai fost la fel de eleganta ca-ntotdeauna. Am ruginit. Imi vreau uleiul inapoi (oare?) si uneori ma bucur, deoarece este foarte posibil sa fiu singura care stie la ce se refera asta (imi vreau si din secrete inapoi, imi vreau si prietena inapoi). 

Thoughts at 2AM.

     I wonder what's wrong with me. I'm sitting here, sick, tired, hungry, and I also don't know whether I'm disappointed, hurt, mad, annoyed or offended. I have a few tabs opened, all related to Valentine's Day and gifts. I've studied for more than 4 hours and this is not what I should be doing at this hour. I have to sleep, but everything's prepared, I've set up my mind and already fixed half of the present. Now, I only have to get the other parts ready. It's not much though... 

     I'm trying so hard not to cry. My sister is on the other side of the room playing. I fear that I did some overthinking a few days ago and some of the ideas I had are kind of turning out to be true. I can feel some doors inside of me slowly closing again. I'm not gonna state which ones. It's just the voice up there in my head hating on me once more. I wish it would go away. It's telling me bad things, some that I don't want to believe. Shut up, please!

     I'll probably be fine tomorrow. Maybe it's the hour, the inspiration and the need to write a bit. Maybe it's the fault of all these feelings overwhelming me and I just don't know what to do. I've been feeling so weak these days...