Angels Deserve To Die

          "He is like poison. I fell for him this September. I just didn't know how much pain he would cause. I was so stupid. Now, he's like a disease, an incurable one. The more I want to forget him, the more I like him. When I want to ignore him, he is everywhere: on the hallway, near the bathroom, even behind my back. Others can't understand. They just go from one to another and don't care too much in a relationship. I have no relationship and I feel like my heart dies every time I see him. I worry about him, when he doesn't give a shit on me. I'm just a shadow and he is a star. At least for me. I would die for him, I would do anything for him to be happy and smile. He doesn't care. It doesn't matter what I do, he WON'T care. He just won't...I am nothing...I will always be."

            Un mic text scris la nervi. Azi, ma uitam in jos pe geam si ma gandeam cum ar fi daca as sari, daca as muri, daca n-as mai fi. Nu stiu ce fac, nu stiu de ce o fac. Nu mai stiu ce se intampla in viata mea pentru ca am pierdut sirul. Acum ceva timp am inchis tot ce simt pentru el intr-o cutiuta cu lacat. Speram sa pot sa uit de el, sa ma indragostesc de altii, dar se zbate sa iasa. Ce e iubire? Nu-ti place acolo? E cald si bine, nimeni nu te va rani pe tine, dar pe mine da. Cat tu stai acolo, pe mine ma doare. Posibil sa simt ceva si pentru altii, dar stiu ca probabil nu se va ajunge la ceea ce simt pentru tine. Nici macar nu stiu ce simt...

              I was a little angel. I fell in love with you. They threw me out of Heaven and now I'm all alone in the darkness. I'm cold, I'm scared, I don't know what to do and where to go. I deserve to die. I sinned. I'm sorry, but it is too late.

              PS: Yeah I'm smiling, but inside I'm dying!

Amintiri

          Da...Amintirile nu vor sa-mi dea pace. Ascultam melodia When I'm Gone de la Eminem si mi-am adus aminte de ceea ce s-a intamplat acum 2 ani. Eu eram plecata la Sibiu, la matusa mea. De fapt, fusesem cu ai mei, dar ei au plecat si eu am ramas acolo. Am stat doua saptamani. Intr-o zi am sunat acasa sa vad ce fac ai mei si am vorbit doar cu tata, care mi-a zis ca mama nu e acasa, dar nu si unde e. Apoi, mai tarziu in ziua aceea, ma indreptam spre bucatarie, usa era inchisa si inauntru erau unchimiu cu matusa mea. Vorbeau. Am ascultat putin si mi-a ajuns ceea ce am auzit : "E in spital.". 

          A doua zi cand am sunat, am sunat-o pe mama. Am intrebat-o unde e si iar a evitat subiectul. Am insistat si pana la urma mi-a spus. Era in spital de cand ajunsesera in Bucuresti. Urma sa fie operata. Am inceput sa plang. Eram ingrijorata si ei ascunsesera acest lucru de mine. I-am dat telefonul matusii mele pentru ca eu n-am mai putut sa vorbesc. Era mama mea. Ea, cea care a avut grija de mine si a trecut prin atatea ca eu si sora mea sa fim fericite si sa avem parte de o adevarata familie, era in spital.

          Am trecut cu greu peste asta si acum inca ma doare cand cineva ascunde ceva de mine, nu conteaza cat de inofensiv sau neimportant este.

           Acum...o melodie buna de dragul vremurilor ce au trecut prea repede.

                   

Arde si sunt speriata!

            Ok...Nu este vorba de nimic care se duce in plamani sau poate este. Ceea ce simt eu ma tine in viata. Simt in intreg corpul. Mainile imi tremura, ochii imi lacrimeaza, aerul nu mai ajunge la plamani si tot asa. Cel mai important lucru este ca inima este ranita. Ma arde si sunt arsuri grave care nu pot fi reparate prin operatii de niciun fel. Nu stiu de ce se intampla asta. Dragoste n-are cum sa fie la varsta asta...sau are? Probabil doar senzatia de atasare...sau nu?

             Orice ar fi, stiu ca a trecut mult timp. Cel putin din punctul meu de vedere s-a scurs destul nisip. Mai este putin pana pe 25 Ianuarie.  Nu stiu daca chiar pe 25 Septembrie l-am observat cu adevarat, stiu doar ca in jurul datii aceleia am inceput sa simt. Ciudat, nu? Felul in care am tinut cont de fiecare detaliu ma sperie. Da, mi-e frica! Mi-e frica de tot ceea ce se poate intampla, mi-e frica de ceea ce simt si de aceea ma ascund si fug cat pot. Mi-e frica de faptul ca l-as putea pierde, dar stiu ca nici macar nu este al meu. Mi-e frica pentru ca eu cred ca ma evita. Nu cred. Sunt sigura!

              Uneori imi vine sa rad de soarta mea. Sunt o ciudata, fricoasa, lasa, care nu are altceva de facut decat sa se uite dupa un anume baiat. De ceva timp n-am mai facut asta, dar astazi, 20 Ianuarie, am intors capul si l-am zarit. Dintr-o data am simtit nevoia sa-l privesc, de parca nu ar fi fost ziua de maine, de parca ar fi fost ceva vital. Nu mi-am putut lua ochii de la el si toata ziua a fost un calvar, pentru ca in interiorul meu se dadea o lupta groaznica, in timp ce in exterior nu aratam nimic, doar zambeam si glumeam cu restul.

               Ma arde, sunt speriata si chiar daca nu prea are nicio legatura cu subiectul simt nevoia sa ascult melodia asta pe repeat:

Lacrimi

             Scriu aceste randuri plangand. Nu mai pot sa respir, nu mai pot sa gandesc clar, nu mai pot sa vorbesc, doar scriu. Privirea imi este in ceata, dar nu imi pasa. Mainile imi tremura si sunt reci ca gheata. Obrajii ma ard si nu mai suport! Lacrimi si iar lacrimi, de parca acesta ar fi singurul meu scop in viata. Au ajuns acide, iar atunci cand plang doare. Nu o sa raman niciodata fara, ba chiar este posibil sa plang cu lacrimi de sange.

              Timp de o jumatate de ora mi-am privit incheietura. Inca se poate observa cicatricea. Am jurat ca nu o sa se mai repete, dar nu stiu daca ma pot tine de cuvant. Atunci cand am facut-o, durerea dinauntru a fost eliberata, sau cel putin o parte din ea. Cateva zile m-am simtit bine, dar apoi a revenit si a fost si mai rau. Acum, nici nu pot explica in cuvinte. Dimineata cand ma trezesc nici nu imi vine sa ma dau jos din pat. Vreau sa raman acolo, ascunsa sub patura la caldura, cu speranta ca nimeni nu va putea trece de zidul pe care l-am creat. Chiar si asa nimeni nu o sa mai ajunga la adevarata eu, poate doar daca se straduieste indeajuns de mult sau daca eu consider ca este o persoana in care am incredere si careia chiar ii pasa de mine.

                Sunt sigura ca acum, unii gandesc ca sunt o lasa si fug si ma ascund de lumea reala. Nu imi pasa. Ma simt mai bine acolo unde sunt, acolo nu ma raneste nimeni, nici fizic, nici psihic. In acel loc nimeni nu ma jigneste si nimeni nu are pretentii. Nimeni nu imi zice ca nu ar trebui sa fiu asa cum sunt de fapt, nimeni nu imi spune ce sa fac, nimeni nu imi reproseaza ca mi-am tradat prietena. Ii las sa creada ce vor pe cei din exterior, pentru ca in adancul meu, stiu adevarul, stiu ca nu as lasa sa se intample nimic celor la care tin, chiar daca asta ar insemna sa ma sacrific, sa-i fac sa ma urasca.

                Am prieteni care stiu ca tin la mine si chiar si asa sunt egoista, nu gandesc. Vreau mai mult. Simt ca inca n-am gasit ceea ce caut de fapt, iar partea rea este ca nici macar eu nu stiu ce caut. Stiu doar ca este un gol acolo, ca lipseste o parte din mine, care pare sa fie destul de importanta din moment ce mi se pare ciudat sa traiesc fara ea.

O melodie de care mi-am amintit cand...am pierdut ceva important...

                     

Baietii sau baiatul?

             Nu ii pot intelege pe baieti. Stiu ca vi se pare foarte normal din moment ce vine de la o fata, dar este adevarul. De ce se cupleaza cu o fata cand nici macar nu o simpatizeaza? De ce se cred atat de tari si le place sa se laude? Inteleg partea asta. Tutoror ne place cand primim complimente, dar totusi ei exagereaza. Dintr-o lista lunga de complimente pe care le atribui baiatului respectiv, dupa daca pui un defect, oricat de mic sau mare ar fi, e sinucidere curata. Doamne fereste! Cum indraznesc sa fac asa ceva? Acum este partea in care ma tarasc in genunchi dupa el sa-mi cer scuze ca i-am ranit orgoliul? Haha...

             Ce-i drept, nu este vina lor. Este vina mea. Intotdeauna ma astept sa fie perfect sau ceva de genul, dar trebuie sa ma impac cu ideea ca nu exista asa ceva. Ma astept la prea mult de la ei, le cer imposibilul. Haha din nou. Nu este chiar asa greu sa fii fidel si sa acorzi putina atentie. Nu zic sa stai zi si noapte cu mine, sa imi trimiti mesaje din 10 in 10 minute ca sa vezi ce fac, daca sunt bine. Aceea deja nu mai este relatie, este obsesie.

            Cand ma uit in jurul meu, parca nu mai imi pasa de nimic si nu mai vreau nimic. Se cupleaza, stau 2 saptamani, maxim 3 si apoi se despart. Fata plange, baiatul trece la alta, fata inca sufera, baiatul se cupleaza iar, fata trece peste si toti sunt fericiti. Am observat destul din umbra. Prieteni de-ai mei s-au indragostit, au suferit, s-au cuplat, s-au despartit, in timp ce eu doar am zambit si i-am consolat. M-am facut ca nu simt nimic si ca nu am nevoie de nimeni. Dintre toti trebuia sa fie cineva stalp de sustinere. Cineva trebuie sa aiba grija de toti sa nu se faca praf cand au dat peste cine stie ce necaz. Cineva trebuie sa para ok cand prietenii incep sa puna intrebari legate de stari. Cineva trebuie sa zambeasca non-stop pentru a nu-i ingrijora. Unii stiu ca nu-i asa...Cand ei intorc capul, acel cineva sterge lacrimile si inghite in sec privind in gol. In jurul acelui cineva este intuneric si numai cand isi vede prietenii zambind apar raze de lumina sau numai cand vede pe altcineva zambind.

               El este important pentru mine si unii iau asta in gluma, isi bat joc si nu le pasa de ceea ce simt. Pentru acele persoane arat degetul mijlociu pentru ca altceva nu merita. Am trecut de prea multe ori prin asta si nu o sa mai stau si sa privesc cum altii rad si eu sufar. Fetele spun ca pentru un baiat nu merita sa faci asta. Asa cum unii spun ca pentru o fata merita sa faci orice daca tii la ea, asa spun si eu ca as face orice pentru el, chiar daca...

Prietenie ca prietenie...dar de ce imi lasa in gura un gust amar?

Mdeah...mai nou prietenii comenteaza si imi spun ce sa fac, cum sa fiu eu, cum sa ma imbrac. Ce am fost odata si ce am ajuns... Am devenit bitchy si acum ma comport aiurea. Am facut cu unul pe mess actorie. El se prefacea ca ma place si eu il refuzam violent.

M-am uitat prin trecut sperand sa gasesc petale din trandafirul pierdut si am gasit poeziile pe care le-am scris in clasa a 8-a cand eram indragostita de un baiat.




Tu

E rece in aceasta noapte de aprilie,
Pana si florile tac.
Totul a inghetat,
Iar eu am ramas singura pe patul
Plin de petale ale sufletului.
Nu mai am speranta
Si nu mai vreau sa traiesc.
Stiu ca tu m-ai parasit.
De fapt, nu a fost nimic real,
Tu nefiind al meu iubit.
Am visat la tine,
Zi si noapte,
Doar cu visele am ramas
Si cu zambetul tau ca o amprenta
Pe a mea minte.

Tu – indiferent,
Eu – o fantoma.
Asta sunt eu pentru tine:
O fantasma ce bantuie in jurul tau.
Te fixeaza cu privirea,
Te doreste in secret,
Dar tu, nepasator,
Imi reprosezi cuvinte pline de venin,
Ma respingi si ma arunci
Ca pe o coala de hartie
In cosul de gunoi al Universului.
Mi-au spus sa ma feresc de tine,
M-au avertizat,
Dar eu ca o papusa
M-am lasat manipulata de papusar.

The World Has Changed

   "The world has changed. I feel it in the water. I feel it in the earth. I smell it in the air. Much that once was is lost.". Probabil unii se intreaba de unde am scos asta, altii poate si-au dat seama din cauza imaginii, iar restul se uita ciudat la mine nestiind ce m-a apucat. Citatul este din unul din filmele mele preferate si pe care de asemenea l-am vazut de prea multe ori : Lord of the Rings.

    Astazi am realizat ca nu mai sunt aceeasi. Vacanta nu era necesara. Acum, dupa ce am aflat ca parintii se multumesc si cu alte note in afara de 10, parca am cedat, parca am renuntat la tot. Nu mai am chef de ore, nu mai am chef de liceu, nu mai am chef de nimic. Tema la mate este incompleta si am aflat ca se pune si nota pe ea, iar eu in loc sa o completez o sa-i spun profei doar "Mi-am uitat caietul acasa.". Inainte nu eram asa.

    Am crescut, dar asta nu inseamna ca m-am si maturizat. Am inceput sa ma dau la tipi pe care in alte conditii i-as fi ignorat. Primul cu care am inceput este un player si cam asta am devenit si eu. Am vorbit cu el mult pe mess si am realizat ca este chiar amuzant sa faci asta. Mereu ma intrebam cum poate o fata sa fie cu mai multi baieti deodata sau sa se dea la mai multi in acelasi timp, iar acum am aflat. Ma simt bine cand joc rolul de player. Ma simt... eu. Imi place sa fiu rea si sa ma iau de diverse persoane, dar intotdeauna roata se intoarce si cred ca va trebui sa am grija. Nu trebuie sa ma joc cu focul pentru ca este posibil sa ma ard. Si daca am stingatorul la mine? Mai bine zis, daca in joc este cineva destul de periculos, pot indrepta focul in directia lui, nu? Acum o sa o spun din nou... Inainte nu eram asa.

    Gandindu-ma la aceste lucruri, mi-a venit in minte acel citat din film. Se mai intampla, dar de ce asa de des?

     Forever yours, Tina.

This is Me!

    Este a doua incercare.

    Ma numesc Florentina, dar prefer Tina, pentru ca e mai scurt. Am 15 ani si nu pot spune ca viata este atat de usoara la aceasta varsta pe cat cred unii. Exista probleme. Te indragostesti, te cuplezi, te desparti si totul ti se pare o rutina plictisitoare. Iesi in oras, iti faci prieteni si de multe ori care te pot convinge sa faci lucruri prostesti, pe care le poti regreta mai tarziu. De asemenea mai este si liceul si toata aceasta trecere. Schimbarea te poate afecta si de multe ori te refugiezi in tigari, alcool, chiar droguri. Nu spun nici ca sunt bune, dar nici ca sunt rele. Depinde de fiecare si de felul in care detine controlul.

   Eu una, am fost destul de afectata de schimbare. Tineam mult la prietenii din generala si inca tin. Ma obisnuisem cu profesorii si programul, iar acum este ca si cum as fi luat totul de la 0, dupa atatia ani in care m-am straduit sa construiesc ceva. Cand am intrat in Alexandru Ioan Cuza, m-am simtit fericita, dar in acel moment nu realizasem ceea ce insemna. Practic castelul pe care-l construisem se daramase, soarele fusese acoperit de nori, dar nu a fost sfarsitul lumii. A fost bine pentru ca dorinta mi se implinise si pana la urma trebuia sa recunosc ca Dumnezeu nu m-a uitat. Lucrurile au inceput sa se imbunatateasca cand mi-am facut prieteni pe care nu i-as da la schimb pentru nimic in lume. Ei sunt stalpii mei de sustinere si m-as prabusi daca n-ar fi pentru mine acolo cand am nevoie. Au fost si stiu ca vor fi in continuare. Am facut greseli pe care acum le regret si am invatat : niciodata sa nu parasesti o prietena pentru un baiat. Am invatat pe propria-mi piele si nu o sa se mai repete. Acum relatia mea cu acea prietena simt ca s-a schimbat, de parca ar fi o prapastie intre noi.

   M-am refugiat si m-am inchis in mine. Nu am mai spus nimic nimanui si am devenit EU de acum. Am mintit, am manipulat persoane si am facut pe matura cand defapt inauntru se ascundea un copil inocent si speriat. O copila naiva si indragostita, dezamagita. De Craciun s-au facut patru luni de cand viseaza la acelasi chip. In fiecare noapte pana tarziu a stat si a plans, refuzand sa accepte adevarul : we can never be.

    Am fredonat melodii de dragoste si am continuat sa visez. Am incercat, dar nu indeajuns. Consider ca el a fost primul baiat pe care l-am placut cu adevarat. Inca imi aduc aminte cum stateam pe hol, iar atunci cand trecea pe langa mine imi tremurau picioarele si imi venea sa zambesc continuu. Simteam cum fata imi ia foc si erau momente in care nu puteam sa respir. Am gasit 57 de motive pentru care il plac si nu-mi vine sa cred ca sunt atatea. Unele sunt stupide, altele ma fac cu atat mai mult sa vreau sa fiu cu el. Nu stiu cum este sa fi cu cineva, sa ai pe cineva alaturi pentru ca nu s-a intamplat niciodata. Am gusturile destul de ciudate si imi plac asa zisii "Bad Boys". Nu stiu. Mai intotdeauna am fost atrasa de tipii care fumeaza, beau, vor sa fie in centrul atentiei etc. Nu-mi pasa. Pentru nimic in lume nu as schimba pe cineva. Daca mi-ar placea, ar fi pentru ceea ce este si cand spun asta ma refer la tot. Stiu ca nu m-as plictisi de persoana de care as fi indragostita si nici nu as trada-o, pentru ca nici mie la randul meu nu mi-ar placea sa mi se intample asta. Posibil sa fiu indragostita pe termen destul de lung acum. Am incercat prin toate metodele, dar nu pot sa-l uit.

   Cred ca am spus destule. Scriu la ora 00:26 si maine, adica azi incepe liceul. A trecut si vacanta de iarna, chiar si asa abia astept. Ninge si vreau sa ma bat cu zapada. Cred ca inca sunt copilaroasa, adica mi se pare distractiv si ca asa se mai fac legaturi.

   Forever yours, Tina.