Ok...Nu este vorba de nimic care se duce in plamani sau poate este. Ceea ce simt eu ma tine in viata. Simt in intreg corpul. Mainile imi tremura, ochii imi lacrimeaza, aerul nu mai ajunge la plamani si tot asa. Cel mai important lucru este ca inima este ranita. Ma arde si sunt arsuri grave care nu pot fi reparate prin operatii de niciun fel. Nu stiu de ce se intampla asta. Dragoste n-are cum sa fie la varsta asta...sau are? Probabil doar senzatia de atasare...sau nu?
Orice ar fi, stiu ca a trecut mult timp. Cel putin din punctul meu de vedere s-a scurs destul nisip. Mai este putin pana pe 25 Ianuarie. Nu stiu daca chiar pe 25 Septembrie l-am observat cu adevarat, stiu doar ca in jurul datii aceleia am inceput sa simt. Ciudat, nu? Felul in care am tinut cont de fiecare detaliu ma sperie. Da, mi-e frica! Mi-e frica de tot ceea ce se poate intampla, mi-e frica de ceea ce simt si de aceea ma ascund si fug cat pot. Mi-e frica de faptul ca l-as putea pierde, dar stiu ca nici macar nu este al meu. Mi-e frica pentru ca eu cred ca ma evita. Nu cred. Sunt sigura!
Uneori imi vine sa rad de soarta mea. Sunt o ciudata, fricoasa, lasa, care nu are altceva de facut decat sa se uite dupa un anume baiat. De ceva timp n-am mai facut asta, dar astazi, 20 Ianuarie, am intors capul si l-am zarit. Dintr-o data am simtit nevoia sa-l privesc, de parca nu ar fi fost ziua de maine, de parca ar fi fost ceva vital. Nu mi-am putut lua ochii de la el si toata ziua a fost un calvar, pentru ca in interiorul meu se dadea o lupta groaznica, in timp ce in exterior nu aratam nimic, doar zambeam si glumeam cu restul.
Ma arde, sunt speriata si chiar daca nu prea are nicio legatura cu subiectul simt nevoia sa ascult melodia asta pe repeat:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu