Si a mai trecut un an. Si tot disparuta ramane abilitatea mea de a scrie. O strig, o caut si ea tot nu apare. Stau in camera mea, ascultand aceeasi melodie pe repeat (Exo - Thunder) si tragand din cand in cand cu ochiul la TV. Nimic interesant de facut, iar filmul difuzat (The Hobbit, prima parte) nu poate sa ma convinga sa il vizionez. L-am mai vazut si chiar as mai face asta oricand, cu cea mai mare placere, dar acum nu este momentul. Nu pot sa-mi gasesc cuvintele. Nu pot sa-mi pun gandurile in ordine. Mintea mea a fost invadata de o fantezie, de o lume ireala in care am ajuns sa traiesc. Este trist. Stiu. Asta o face cu atat mai interesanta. Prietenii imi spun ca sunt nebuna, ca n-ar mai trebui sa stau in casa asa mult, ca ar trebui sa-mi gasesc o activitate care sa-mi puna viata inapoi in miscare. Dar ei nu stiu ca viata nu sta pe loc si nu asteapta? Ce rost are sa ma apuc de ceva care oricum o sa ramana neterminat? Ma uit in jur si vad persoane fericite, alaturi de persoana iubita, alaturi de cei in care au incredere (sau nu), alaturi de familie. Si apoi intorc capul spre oglinda. Tot ce vad este o iluzie. Am ajuns sa confund realitatea cu lumea imaginara. E mult mai usor.
Sunt o lasa. Stiu. Fug de probleme, refuz sa le confrunt. Nu vreau nici macar sa-ncerc si toti se-ntreaba de ce. Raspunsul e simplu: m-am saturat sa tot fac asta. Poate am cedat prea curand, prea devreme. Viata mi-e abia la inceput si eu ma lasat doborata de lucruri banale. Sunt pur si simplu plictisita. Am un program care nu-mi ofera niciun fel de satisfactie: acasa, facultate, conversatii cu oameni care nu-mi starnesc deloc interesul, acasa. Sa nu se-nteleaga gresit. Aici nu este vorba de simplitate. Imi place sa merg la facultate. Pot spune ca uneori e chiar distractiv. Ma inteleg cu unii colegi, de care m-am apropiat si au preferintele asemanatoare cu ale mele. Ma simt bine in preajma lor, dar atat. Nu mai simt acea scanteie care ma punea in miscare cu adevarat. Totul mi se pare normal si partial nedemn de atentia mea totala. Banal. Obisnuit. Cred ca acestea-s cuvintele care sunt cele mai apropiate de parerea mea.
Vreau pe cineva (sau ceva) in viata mea care sa ma faca iar sa fiu nerabdatoare sa ma trezesc, sa deschid ochii. Vreau sa ascult melodii si sa-mi bata inima tare si sa zambesc fara motiv, sa simt muzica, nu doar sa o aud. Vreau sa gasesc din nou acea motivatie, dorinta de trai, multumirea ca inca respir si ca sunt sanatoasa. Vreau sa nu mai fiu absenta. Vreau sa ma strige viata pe nume si sa pot sa zic "Prezenta!" cu toata fiinta mea. Nu este posibil sa se intample inca o data, asa-i? Si ma intristez si mai tare cand stiu ca am avut toate astea, iar acum nu mai sunt. Au disparut dintr-odata.
Si totusi... As mai vrea sa port conversatii tarzii, pe cele mai neasteptate teme; sa primesc mesaje, care nu au niciun sens pentru altii, dar imi comunica atatea lucruri mie; sa merg pe strada, sa trec pe langa acea persoana draga mie si sa ma multumesc doar cu o simpla atingere, deoarece stiu cu siguranta ca ne vom revedea si in ziua urmatoare; sa fiu mandra de mine si de ceea ce sunt azi, de toate lucrurile dificile pe care le-am depasit anul asta datorita faptului ca am fost destul de puternica. Dar acum nu mai sunt... Chiar daca pot sa fac lucruri la care nici nu m-as fi gandit inainte ca le pot face (cum ar fi nu doar sa tac si sa inghit, ci chiar sa-mi impun punctul de vedere), asta este doar la suprafata ca un fel de sistem de aparare automat.
De aceea realitatea mi se pare ca este doar un vis urat si imaginatia mea este cat de poate de reala. Am acea lume oricand cu mine si chiar daca pare ciudat, ma face sa zambesc, ma face fericita. Am prietenii, pot sa-mi urmez visele ce par imposibile in realitate (sau intr-un viitor cat se poate de indepartat), pot sa fiu cu cei cu care-mi doresc cel mai mult sa fiu si sa iubesc din nou. Este ciudat cum niste cuvinte, care nu sunt de fapt acolo, ma fac sa rad, sa rosesc, sa simt modul in care ma indragostesc treptat de creatiile mintii mele. Si acum ca scriu toate astea, chiar suna a nebunie pura, dar este o nebunie atat de dulce, care ma ambitioneaza intr-un mod straniu si infricosator pentru mine, in acelasi timp. Imi da speranta ca intr-o zi poate o sa se adevereasca tot ceea ce gandesc si o sa scap din Iadul asta (aaah, dar am scris despre asta si uite cum mi-au schimbat poeziile viata).
Nu am explicat chiar pe larg ceea ce se-ntampla acum cu mine, ce este in mintea mea. Ar dura prea mult, dar o sa ma sacrific si o sa caut cuvintele necesare care sa fie cat mai apropiate de sensul a ceea ce vreau eu sa exprim. Urmatoarele postari cel mai probabil despre asta o sa fie: idei, momente si trairi din acea viata parelela a mea, unde sa gasesc ceea ce caut nu este imposibil. Atentie! Totul este doar o fantezie de-a mea, ca un fel de poveste cu inceput, dar fara sfarsit, la care "lucrez" de ceva timp. Imi este foarte greu sa ma apuc iar de scris si aceasta este prima mea tentativa, deoarece o sa postez un fel de rezumat (fiind omise parti cheie/parti importante).
PS: I don't know what to say. I don't even know what I feel anymore or for whom. All I know is that this is your fault: all the emptiness I feel and this sickness that doesn't seem to go away.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu