Am invatat sa iubesc partile negative - am avut parte de prea putin bine.

     Postarea urmatoare a fost scrisa pe parcursul zilei de astazi, incepand de la ora 12 pana la ora 16:10, adaugandu-se doar mici completari sau modificari dupa ora 20:00. 

"           Cred ca o sa devina un obicei asta. Am foaia si pixul, o banca intr-un parc dintre blocuri, muzica la maxim in casti si o multime de ganduri. Mi-a inghetat mana, desi e cald afara, si imi tremura. Am niste idei de care nu pot sa scap si trebuie sa le trec undeva. Blogul nu am putut sa-l mai ingrijesc asa cum aveam de gand si imi pare rau. Citesc o carte care ma asteptam sa ma nelinisteasca, dar imi ofera un calm si o siguranta de neclintit. Se numeste “Prima mea dezamagire in dragoste”. In unele povesti ma regasesc, altele ma ajuta sa invat, altele ma intristeaza putin si ma fac sa am viitorul in minte.

           Cred ca stiu de ce nu ma pot obisnui cu fericirea, cu lipsa de scenarii, durere si lacrimi. Mi-a placut sa ma amagesc singura (Yes, my friends! I think I might be a masochist.). Ma facea sa simt ca traiesc cu adevarat. Erau sentimentele atat de coplesitoare, puternice, incat fiecare gura de aer pe care o luam parca era prima. Chiar si acum, mai sunt momente in care imi ridic singura asteptarile si montez in creierul meu un gand la care incerc sa sper, chiar daca in sinea mea stiu sigur ca nu o sa se intample.

           Nu vreau sa mai merg la facultate azi si tot ce-mi doresc e sa fiu atasata de foaia asta. In final, se pare ca tot scrisul este plasa in care stiu ca pot sa ma arunc linistita. Am parasit si dansul de cateva saptamani. Las sa se aseze praful pe el, pentru ca stiu ce mare o sa fie satisfactia cand, in sfarsit, o sa-l sterg si o sa-l folosesc din nou.

           Imi vine sa plang si incerc sa ma abtin. Vreau ceva cald… Probabil o cafea, un ceai sau o pereche de buze. Vreau sa fiu sigura de mine, de ceea ce simt, de faptul ca nu o sa ma schimb. Imi place cum sunt (chiar cred ca e cea mai buna versiunea a mea de pana acum). Imi placea si cum eram inainte, dar nu am ramas asa si intr-un fel e mai bine. Existau si anumite caracteristici care ma nemultumeau.

           Trebuie sa marturisesc ca m-am panicat, dar m-am si bucurat pentru un scurt moment. Am avut impresia ca il vad si a inceput sa-mi bata inima mai tare. Mi s-a taiat si respiratia. Am vazut prea multe filme, am citit prea mult din creatiile altora, am avut si prea multe de-ale mele si acum am in minte faze imprevizibile, existand o probabilitate cat se poate de mica de a se intampla si in viata reala. Pacat… M-ar fi dat putin peste cap (in sensul bun).

           Mi-e dor de el. Vreau sa-l vad, sa-l tin de mana, sa ma stranga in brate, sa… De cand sunt, doar de doua persoane mi-a mai fost asa dor, in afara de cea in discutie: de mine si de ea. Am avut acea perioada in care am decazut si chiar daca pentru altii as fi fost de nerecunoscut, eu ma uitam in oglinda si vedeam trecutul, prezentul si viitorul suprapuse. A fost cel mai rau punct al meu, dar tot imi lipseste, deoarece adevarata mea putere se trage de-acolo. Dupa acea parte a vietii mele am reusit sa devin cine voiam sa fiu (aproape – mai trebuie sa lucrez putin la ambitie si timiditate). Si chiar nu e o satisfactie mai mare decat aceea care vine in momentul in care gasesti singur luminita de la capatul tunelului, dupa o perioada lunga petrecuta in intuneric (in care te gandesti ca nu o sa mai poti sa te ridici vreodata de jos).

           Dar sa lasam asta in pace… A trecut. Nu vreau sa intru in prea multe detalii, tinand cont ca am abordat deja de cateva ori subiectul asta in postarile anterioare (si oricum este mai mult el in capul meu decat ideile pe care le scriu acum). Probabil va intrebati cine este ea. O sa spun in mai multe cuvinte: sufletul meu pereche, cea care m-a protejat, m-a ascultat, m-a inteles, m-a ajutat sa ma ridic, in asa fel incat data urmatoare puteam sa fac asta si singura. Sigur, mai exista persoane care au facut cate ceva din astea, daca nu mai mult, dar cu acelea inca pot sa iau legatura fara sa se dea o lupta in mine inainte de a trimite mesajul. Ma oftic si ma enerveaza si ma doare si mi-e dor, dar n-am ce face… Trebuie sa rezist.

           Este foarte posibil sa incep sa plang daca vad pe cineva cunoscut acum. Chiar nu prea pot sa-mi dau seama ce am azi. Sunt foarte sensibila (emotiva) si pierduta. Am nevoie de caldura unui alt corp (sper ca nu v-ati gandit la prostii aici), care sa ma calmeze, dar orgoliul nu ma lasa sa cer asta…

           In primul rand, vreau sa-mi controlez sentimentele fara ajutorul cuiva. Trebuie sa fiu tare pentru mine, sa pot trece peste, nu e ca si cum ar fi prima oara cand se-ntampla. Tentatia de a cere atentie si sustinere este peste nivelul normal. Ma lupt cu ea. Asta ma face sa ajung si la punctul urmator…

           In al doilea rand, nu vreau sa complic programul nimanui. Fiecare are problemele lui, de care poate nu zice si au un orar in care nu vreau sa fiu inclusa, daca asta ar crea vreun fel de deranj. Poate ar veni pentru ca le pasa si vor sa fie langa mine (acesta este cazul in care chiar chem pe cineva), dar m-ar face sa ma simt ca un copil care cere si trebuie sa i se indeplineasca dorinta. Nu sunt obisnuita cu asta si cred ca acesta este si motivul pentru care tin totul in mine (I don’t want to be a burden to anyone…).

           Nu stiu daca s-a pierdut ceva in exprimare sau s-a inteles ceva gresit, dar chiar prefer sa sufar singura decat sa ii chem pe altii si sa le incurc ziua. M-as simti vinovata si asta mai mult mi-ar da totul peste cap decat sa ma linisteasca. Simt prea multe acum si in capul meu este un haos total. N-am idee ce o sa fac ca sa ies din asta. Aproape mi-au dat lacrimile si imi bate inima tare. Noroc ca mai am tigara, dar si pe aia o las mai mult sa se fumeze singura. Imi pare rau… Ieri aveam super multa energie si nu-mi mai incapeam in piele de fericire, iar astazi sunt sclava propriilor ganduri. Tot strig la mine “Calmeaza-te!”, dar imi este aproape imposibil acum.

           Si ca de obicei si aceasta postare incepe bine si usor-usor, o ia intr-o alta directie. Sa nu intelegeti gresit: nu sunt asa din cauza ca mi-am dat sperante false. Sunt asa inca de cand m-am trezit. Ideile au inceput sa curga din momentul in care mi-am deschis ochii. Daca in alte situatii ma rugam sa se opreasca, acum as vrea sa imi vina tot felul de scenarii in cap (romantice sau perverse), dar fug de mine cum fug eu zilele astea de facultate. Vine cate unul si dispare la fel de repede cum a aparut. As prefera sa ma aprind atat de tare, de la idei, incat sa nu pot sa stau pe scaun sau sa ma faca sa vreau sa infaptuiesc ceva extrem, nebunesc.

           Mi-am dat iar drumul la muzica (poate ajuta) – EXO’s My Answer Is You. Mi-a calmat inima putin, doar mai tresare din cand in cand. Vreau sa plec. Imi vine sa iau primul tren si sa merg intr-un loc necunoscut. Poate m-ar face sa ma simt mai bine in legatura cu faptul ca pana si eu de-abia ma recunosc acum. Cuvintele le scriu la foc automat si cred ca o sa ma doara mana. Doar cred. Stiu ca nu exista sanse sa pateasca ceva incheietura mea (cel putin nu de la scris).

           Nu mai am mult si trec si pe a cincea pagina. Nu am mai facut asta de ceva timp. Nici nu mai stiu de cand… Incepusem o proza, dar am lasat-o in aer. Am preferat sa ii aud vocea, chiar si pentru putin. M-am bucurat sa il ascult, desi poate nu aratam asta. Nu puteam sa zic prea multe, dar eram acolo pentru el. L-am lasat sa vorbeasca si am incercat sa-mi golesc mintea. Nu merita sa fie pus in acelasi loc cu gandurile mele murdare. E de-ajuns ca ma chinui eu cu ele. Nu trebuie sa il las sa cunoasca inca partea aia intunecata, de care pana si mie mi-e frica.

           Poate o sa citeasca, dar e putin diferit. Nu ar auzi tremuratul din vocea mea, nu ar simti lacrimile si nici nu ar asculta cuvintele astea rostite de buzele pe care doar el poate sa le calmeze. M-a facut sa ma simt putin mai bine oricum. In momentul asta, ii multumesc ca imi invadeaza mintea (si ma indeparteaza de ideile soptite de persoana care eram in trecut) si ca mi-a dat anumite mesaje mai devreme. Doar de acolo au venit zambetele mele azi. Nici nu trebuie sa fie fizic langa mine ca sa stiu ca o sa vina calmarea. Port inima lui cu mine, pe piept, aproape de a mea. E tot ce vreau si chiar mai mult. A fost o perioada scurta, dar mi-a oferit in timpul asta mai multe decat poate au facut-o altii in ani.

           Ce urmeaza sa scriu nu am spus-o prea multor persoane, desi cred ca pana la urma este una singura care stie. Cand am fost la mare cu varul meu si ai mei, intr-o seara stateam la una din iesirile din camping (cea cu vedere spre apa si plaja) si am vazut o mica parte dintr-o ploaie de stele. Mi-am pus aceeasi dorinta ca cea la care m-am gandit in momentul in care am suflat in lumanari de ziua mea. Mi-au dat putin lacrimile cand am lasat ideea sa-mi invadeze mintea si mi s-a umplut inima de speranta si nerabdare. Poate judec eu prea mult si chiar vreau sa cred ca asta este unul dintre motive (si ca miracolele exista), dar tind sa cred ca s-a adeverit. Mi-am dorit sa intalnesc pe cineva de care sa ma indragostesc cum n-am mai facut-o pana acum, cineva cu care sa am parte de ceva special si de lunga durata. Poate e putin copilaresc sau e doar o coincidenta, dar ar fi una al dracului de mare. In fiecare zi ma surprinde cu ceva relatia asta… si el… Cu cat il cunosc mai mult, cu atat ma atrage mai mult.

           Ma sperie putin cate avem in comun si cate lucruri, care par imposibile, se intampla. S-a format o legatura foarte diferita de ceea ce am avut pana acum cu oricine. Asta e clar. In legatura cu viitorul? Sunt foarte, foarte curioasa. O sa zic doar atat: o dadusem in negativisme, dar nu o sa inchei cu asa ceva. M-am linistit brusc si nu mai imi vine sa plang. E doar el in mintea mea acum si poate si un citat pe care nu prea il intelegeam inainte si mi-era greu sa fiu de acord cu el. Nu mai stiu sigur cine l-a spus, dar va zic clar ca nu este o creatie a creierului meu (de aceea l-am si numit “citat”).

           Am incercat sa gasesc cuvintele exacte si am cautat pe mai multe pagini de Facebok, dar fara noroc. M-a luat ameteala… Am dat peste atatea care s-ar potrivi, dar nu si peste cel pe care-l voiam eu. Se referea la faptul ca atunci cand iubesti pe cineva, nu esti nelinistit sau fara stare, ci simti un calm de nedescris in preajma persoanei respective. E prima oara cand sunt asa in jurul cuiva. Sa fie un semn? Daca da, sper ca e unul bun.

           Si dupa aproape sase pagini scrise o sa pun si finalul. Asta chiar e o postare complexa (mai mult cred ca am aberat si am sarit de la un subiect la altul) si lunga, cu (prea) multe detalii. Cei care au citit tot… Felicitari! Ati avut ceva rabdare. Cei care au incercat (nu stiu daca o sa cititi si partea asta), inteleg de ce v-ati oprit. Mi-au luat aproximativ trei ore (plus inca una jumatate de transcris si editat) sa scriu tot si pana si eu am avut un punct in care simteam ca o iau putin razna. Acum m-am calmat complet. Nu prea imi vine sa cred, dar e de bine. Ma bucur ca am reusit sa ma descarc si ca, in sfarsit, o sa mai pun ceva si pe blog. Va las sa procesati toate informatiile si cred ca o sa adaug diseara si o melodie pe care vreau sa o ascult, dar nu pot acum (sunt in timpul unui curs). Probabil o sa scriu si inceputul de la proza, sa v-o arat. Probabil… "

     Va las doar cu melodia (si cu postarea asta super lunga). M-am razgandit in legatura cu proza. Nu cred ca-mi mai place. O sa-mi vina mie o alta idee. Sper...