El sau ea? Daca as putea, i-as alege pe amandoi!

          Astazi aveam de gand sa merg la facultate. Planurile mele au fost ruinate de o stare de greata si ameteala, care a inceput de dimineata si a continuat pana seara. Nu pot sa mananc, abia pot sa inghit, pana si apa este acida si imi face rau. Din toata intamplarea asta, singura parte buna a fost ca am avut posibilitatea sa stau in pat si sa dorm. Desigur, in momentele de luciditate, nu puteam decat sa ma gandesc la posibile scenarii sau la ce am discutat ieri cu anumite persoane. 

          Voiam sa sun pe cineva, dar nu am gasit persoana potrivita. Unii probabil erau la munca, altii la facultate, iar eu eram acasa, in pat, si aveam chef de vorba. Nu aveam in gand sa discut cu oricine si pot spune ca m-am simtit putin usurata cand a venit bunicul meu sa vada ce fac si mi-a tot pus intrebari. Cred ca pur si simplu, simteam nevoia de a sti ca se ingrijoreaza cineva pentru mine. Toata dimineata am stat singura si m-am ingrijit si pe langa faptul ca asta m-a facut sa ma simt ca o persoana puternica si independenta, a lasat si un gol in mine. Altfel e cand te poti apleca, chiar si putin, pe stalpul ala de sustinere. Nu zic ca as face asta mereu, dar din cand in cand nu strica. 

          In ultimul timp, tot am o persoana in minte, la care nu ma asteptam sa fie acolo. Tot incerc sa scap de gandurile legate de el, dar nu pot si asta ma face sa rad, sa zambesc. Poate asa trebuie sa fie. Nu o sa dau mai multe detalii pana nu sunt sigura de ceea ce banuiesc. In acelasi timp vreau sa fie un inceput de sentiment placut, dar am si emotii. Poate nici de asta n-o sa se aleaga nimic. Mai este si nesiguranta care ma bantuie. Nu stiu daca vreau sa-l plac. Nu stiu daca vreau o relatie. Parca nu mai vreau nimic si pe nimeni. 

          De altfel, in afara de acest tip, mai este cineva care-mi place si chiar de un an. Este o fata, prima pentru care s-a intamplat sa am sentimente. Ma bucur ca un copil mic cand am posibilitatea sa fiu in preajma ei. Zambetul ei, modul in care gesticuleaza, rasul ei, ma fac sa ma simt mai bine. Sunt foarte atrasa de ea, din multe puncte de vedere, dar nu cred ca o sa aiba parte de cine stie ce evolutie relatia noastra. Inca nu sunt pregatita sa fac acest pas. In mare parte, nu vreau sa o fac sa se simta dezgustata sau sa ma urasca. Stiu ca la noi in tara, persoanele care sunt bisexuale/homosexuale, nu sunt foarte bine acceptate de societate. Cred ca o sa abordez in alta zi acest subiect, desi asta probabil a fost pentru mine cel mai placut mod de a dezvalui ca nu sunt inclinata doar spre populatia masculina (ok, asta cred ca a sunat putin ciudat). 

PS: I wish I could tell you more... Actually, it doesn't even matter. You're not reading this blog anyway. I wonder what would happen if you did. 

O schimbare ar fi binevenita... sau nu?

          Buna! Nici nu stiu cu ce sa incep. Cu vreo doua postari in urma, am pus si o parte transcrisa, dar care se pare ca nu era terminata. Astazi, cand eram in club (se pare ca ideile imi vin numai in cele mai nepotrivite momente), mi-am amintit ca sfarsitul la acel text nu era cel lasat, ci se afla intr-un mesaj pe telefon. Mai intai o sa las aici partea aceea si dupa o sa continui cu ceea ce gandesc acum. 

          "Oare l-am iubit sau e doar un moft la care imi este greu sa renunt? Frazele astea le scriu pe telefon. Nu mai pot sa tin nici foaia, nici pixul. Ma luase ameteala si greata. Simt un gol in stomac numai cand ma gandesc la el. Cum mi-a trecut prin minte, cum apar imediat efectele adverse. E trist cand esti singur in dragoste. E si mai trist cand ai vrea sa renunti, dar nu poti. Ranile sunt prea adanci, amintirile prea vii, lacrimile prea multe, cuvintele care sa exprime ceea ce simt acum? Prea putine... Poate asta mi-a fost destinul: sa iubesc mereu ceea ce nu pot avea. Mi se pare atat de ridicol si patetic faptul ca stau la ora asta sa plang si sa scriu despre tipul care mi-a placut in liceu. Stiu ce ar spune prietenii mei. Nu ajuta deloc ca pot sa le aud in capul meu vocile spunand raspicat tot felul de vorbe cu atac la adresa lui si la faptul ca inca ma gandesc la el..."

          Uneori si pe mine ma uimeste ceea ce imi trece prin minte. Cat stateam pe canapea in club si muzica imi dadea dureri de cap, mi-au fost soptite niste fraze pe care, sincer, as vrea sa le uit. Au trecut aproape 3 ani de cand nu am mai placut pe cineva sincer. Sigur, au mai fost unul sau doi care m-au atras, dar nu s-a ales nimic de asta. Asta seara, mi-au trecut niste idei prin cap legate de o anumita persoana si imi suradea gandul de a incerca ceva, dar nu stiu de ce, mi s-a schimbat brusc parerea. Poate mi-e frica sa tin iar la cineva, sa ma implic (nu au iesit prea bine celelalte incercari). Stiu ca poate pe viitor o sa am o relatie in care sa fiu fericita, dar ma simt foarte pesimista acum. Am fost ranita asa adanc incat nu vreau sa mai trec prin asta din nou. Poate mi-e frica, de fapt, sa fiu cu cineva si sa nu ma accepte asa cum sunt (nici nu pot pronunta caracteristicile care-mi sunt in minte acum, pentru ca din cauza a ceea ce am citit, ceea ce am auzit si unele lucruri intamplate, am ajuns sa-mi fie un pic rusine - desi multi mi-ar spune ca nu trebuie). Poate as prefera ceva care sa fie doar fizic si care sa nu implice sentimente (si cred ca partea asta se trage tot din dorinta mea de a nu fi dezamagita). 

          Nu mai am chef sa scriu. Cred ca am zis cam tot ce aveam de zis. As vrea totusi sa pot sa elimin toate gandurile negative, dar e foarte greu. Ma simt din ce in ce mai goala pe dinauntru de fiecare data cand imi vin in minte cuvintele "dragoste" si "relatie". Ma simt rece si indiferenta si nu in sensul bun (poate avea asta mai multe sensuri?). Iar am ochii in lacrimi si as vrea sa ploua afara sa ma calmeze sunetul picaturilor. Sunt doua parti in mine care se lupta si se cearta acum. Jumatate din mine vrea sa fie cu cineva, sa iubeasca din nou, iar cealalta jumatate nu vrea sa ma grabesc si nu are incredere in populatia masculina...deloc. Nu pot explica asta, pentru ca ar insemna sa dezvalui ceva despre mine (foarte personal). Nu incerc sa generalizez acum, dar sunt prea demoralizata si confuza ca sa mai am acum argumente logice. Poate maine o sa reusesc sa clarific. Poate nu o s-o fac niciodata. Poate peste cateva ore (chiar) o sa gandesc altfel. Poate o sa vina o persoana care sa-mi dea lumea peste cap si sa-mi demonstreze ca ma insel, dar pentru moment... las asa. 

          Acum imi vin in minte vorbele celei mai bune prietene ale mele: "Nu ar trebui sa-ti pui atat de mult fericirea in baza unei persoane.". Are dreptate... intr-un fel. Totusi, simt ca eu am fost facuta diferit. Vreau sa iubesc, sa fiu loiala, sa pot sa fiu acolo cand persoana respectiva are nevoie de mine. Simt ca fericirea mea adevarata se va infiripa in momentul in care nu o sa mai am parte de o dragoste unilaterala si o sa fiu privita cu aceeasi bucurie, acelasi foc, aceeasi dorinta, aceeasi iubire cu care o sa ma uit eu la acea persoana. E ciudat? Cred ca suna un pic... nebunesc, un pic a dependenta. Hmm...

PS: You're such a stupid fucker. Sorry. You know I don't really think that about you, but I just feel like swearing tonight and you're the only person I have on my mind right now. Fuck. You're always that one person. I hope that will change... soon. 

Latura mea intunecata sau... nu? Poate e doar o alta nuanta de gri.

          M-am ridicat din pat la 6 jumatate dimineata doar ca sa scriu randurile astea, desi am mai facut o postare pe ziua de astazi. De vreo 3 ore vorbesc cu aceeasi persoana si nu m-a facut sa ma simt mai bine, ba chiar mi-a dat de gandit. Oare chiar ma pricep atat de bine la tot ce tine de perversitate? Pot sa port o conversatie interminabila pe orice subiect tine de asta. Pot sa scriu o proza care sa-i lase pe toti masca cu ideile introduse acolo. Pot sa bat niste apropouri incat sa nu se prinda nici starurile din filme erotice. Pot sa pregatesc cel mai bun scenariu, pe care sa-l vrea pana si Sasha Grey. De ce? 

          Cum pot sa ma simt atat de comfortabil vorbind si imaginandu-mi lucruri pe care nu le-am incercat, dar nu pot sa ii spun doua cuvinte baiatului pe care-l plac sau sa fac o cerere la secretariatul facultatii? Cred ca asta este prima postare in care abordez aceasta tema. Nu stiu daca pana acum am mai dezvaluit latura asta mea. Imi este cam frica sa o arat in locurile care lasa urme. Desigur, daca e ceva pot sterge postarile, dar nu o sa stiu cine le-a citit, cine le-a salvat, cine si-a facut deja o parere despre mine ca as fi vreo ciudata. Este o latura a mea prea salbatica. Nu am reusit sa o imblanzesc pana acum si nici nu cred ca e posibil. Trebuie doar sa invat sa traiesc cu ea, orice-ar fi. 

          Si totusi ma sperie atat de tare... Am atatea idei si nu as vrea ca cei care au norocul sa le afle sa profite de ceea ce stiu despre mine. Sunt intr-un fel slabiciuni. Nu le pot numi altfel. In ce alt mod te poate controla cineva? Sunt doar doua variante: ori iti face mintea sa cedeze, ori corpul. Uneori cred ca persoanele care imi cunosc aceasta latura, ma plac doar pentru asta, pentru faptul ca gandesc asa si nu ca restul. In ultimul timp, incerc sa o arat cat mai putin. Iese la iveala foarte rar si cand o face, suntem doar eu, foaia si pixul. Nu prea mai vorbesc, nu prea mai dau detalii. Recurg la aceasta parte a mea doar cand vreau sa atrag atentia, cand nu mai am nimic de spus sau cand vreau o schimbare de subiect. Nu se intampla prea des oricum. 

          O evit, dar e ca si cum as fugi de mine. Cel putin asa o simt... Incerc sa fiu mandra de ceea ce sunt, de lipsa mea de experienta, dar de multitudinea de idei pe care mi le ofera imaginatia mea. E greu... Daca eu nu ma pot accepta pe mine, cum sa-mi permit sa fiu cu cineva si sa-i cer sa ma ia asa cum sunt? Probabil exista persoane care ar face-o, dar... se afla printre ele si persoana pentru care sa vreau sa-mi inving teama? Este acolo persoana care sa-mi ofere ceea ce caut eu, persoana care sa nu incerce sa intre in competitie cu prima mea dragoste, ci care sa-mi arate ca merit si ca pot sa ofer mai bine de-atat? As putea continua asa mult timp, dar pun stop aici. N-am spus tot ce aveam de spus, dar mi-e somn si deja e ora 7. 

PS: I do believe in a future without you, in which I can be in love with someone else again. It just seems so far away, I don't think I can survive alone until then. 

Orele tarzii ma fac sa vorbesc numai prostii.

          In primul rand, nu imi vine sa cred ca spun asta, dar in acest moment, la ora 3 dimineata, eu vorbesc cu un fost pe Facebook. E ciudat? Nici macar nu cred ca a fost relatie ce am avut noi. Am fost cuplati doar vreo 2 saptamani si nu ne comportam prea diferit fata de dinainte sa fim impreuna. Oricum, nu am de gand sa stau prea mult pe subiectul asta. Voiam doar sa spun ca azi am vazut si filmul facut dupa unul dintre anime-urile mele preferate, Sekaiichi Hatsukoi. Pentru cei care doresc sa-l vada, povestea se invarte, in mare parte, in jurul vietilor si relatiilor unor cupluri formate din persoane de acelasi sex. M-a inveselit putin, mai ales cand am descoperit niste citate, pe care o sa vi le insir si voua: 

1. "I loved him so much, I didn't know what to do with myself. Satisfied myself with just being able to be at his side. I was the one who asked him to give me some time, but lingering affections like that never disappear easily. Well, I guess the only difference between then and now is that I know better than to get my hopes up." 

2. "You take that first love of yours so seriously, though nothing came out of it, and then you do anything, all in an effort to keep from hurting him."

3. "You should just try falling in love again - the right way. If you're in love properly from the very beginning, then isn't that, in a way, your first true love?" 

4. "You don't have to forget that you loved him. Those are precious feelings, so hold on to them." 

          Toate citatele astea mi-au adus aminte de cineva si cred ca nu numai mie (pentru cei care au citit si din postarile mele trecute). Ieri a fost aniversarea casatoriei parintilor mei (26 de ani) si am ajuns sa fac aranjamente toata ziua. Recunosc, am consumat si ceva alcool si fix cand voiam sa dorm, m-a apucat dorul si... inspiratia. Am vrut sa scriu aseara tot ce-mi trecea prin minte aici pe blog, dar am abordat metoda clasica, si anume foaia si pixul, asa ca acum stau sa transcriu tot... mai jos. 

        "Am ajuns sa vreau sa cunosc cat mai multe persoane ca sa umplu golul lasat. Sambata, la nunta la care am fost cu ai mei, eram asa fericita ca eram inconjurata de oameni. Nu mai imi lasa timp sa ma gandesc la problemele mele. 

          Ma simt atat de goala si singura in ultimul timp, de parca niciun fel de interactiune umana nu ma poate multumi. Cu role play-ul (asa numesc eu creatiile mintii mele - a se citi postarea asta pentru intelegere) nu mai merge bine. Toate scenariile dispar foarte repede din peisaj  si ma enerveaza asta. Vreau sa scriu, dar de fiecare data cand sunt pe cale sa ma apuc, ma intrerupe cineva sau apare altceva de facut. In mare parte, cred ca imi este doar frica sa mai scriu proze. Ma gandesc ca si astea o sa ramana neterminate (cum se intampla cam cu tot ce fac eu)...

          Pe langa tot ce am pus mai sus, mi-a fost invadata din nou mintea. Am vorbit cam mult de Seth zilele astea si incepe sa-mi fie dor. Vreau sa-l vad. Vreau sa-i vorbesc. Ma tot intreb ce face, cum este, si apoi lucrurile mai rele gen cum ar fi fost daca, m-o fi avut si el candva in capul lui, in inima lui... oare?  

          Nu mai vreau sa plang pentru el si dupa viitorul care ar fi putut sa fie. Incepe sa mi se faca putin rau (ameteala, greata). Am baut sampanie azi. Cred ca prea multa, dar in acelasi timp prea putina. Poate m-ar fi ajutat sa uit de mine... de el." 

PS: I hope you're well and happy. I hope you are in love and loved back. I really do. Only if I could see this with my own eyes, so I wouldn't be wondering anymore. 

Daca pierd si cuvintele, cu ce mai raman?

          Aveam o schita pregatita si mai trebuia doar putin scris ca sa fie terminata, dar uite ca am decis sa o stric cu totul. Era prea pozitiva si draguta, iar daca ieri ma simteam asa, astazi am starea complet schimbata. 

          Scriu aici pentru ca nu stiu cine ar fi dispus sa ma asculte vorbind din nou de o problema peste care toti cred ca am trecut deja. Eu incerc, dar de fiecare data cand sunt gata sa las asta in urma si sa nu ma mai gandesc, se intampla ceva care imi da ideile peste cap. Acum sunt rasucite rau de tot si nu stiu cum sa le descurc.

          As vrea sa pot sa las macar putin aici, dar nu stiu cum sa povestesc si in cazul asta nici nu mi se prea pare potrivit sa insir totul pe blog. Am ajuns in punctul in care se da o lupta in mine. Daca in momentele cand au fost facute celelalte postari despre lucrul asta mi-era greu sa-mi dau seama ce se intampla, acum e destul de clar. Sentimentele au ajuns sa fie asa de bine definite, incat ma tai in muchiile lor.
         Cat mai pe scurt, conflictul avea legatura cu petrecerea de ziua mea. Trebuia sa o fac impreuna cu persoana care imi tot provoaca nervii astia greu de controlat. Cu o saptamana inainte, a anulat (doar pe motivul ca in ziua respectiva nu i-am raspuns la timp la mesaje si apeluri, desi i-am spus ca nu ma simteam bine) si intr-un fel sau altul s-a decis sa faca la persoana cealalta, care mie mi-a fost prietena 14 ani. Mesajele pe care le-am primit, m-au lovit destul de tare. Nu cred ca exista cuvinte pe lumea asta, care sa exprime modul in care m-am simtit. In fine, am vrut sa mentionez intamplarea, pentru ca mie mi s-a spus ca nu isi putea tine petrecerea in alta zi (decat aia in care ma sarbatoream eu - chiar fiind ziua mea in weekendul ala si a ei la cateva zile dupa) ca pleaca in alta tara. Ghiciti ce "mare" mi-a fost surpriza cand am aflat ca abia astazi respectiva a trecut granitele tarii noastre. Frumos, nu?
          Sa nu mai spun ca motivul pentru care eram suparata in postarea anterioara avea legatura tot cu niste lucruri spuse de ea. Ce reactie ar fi trebuit sa am la "Nu mai conteaza. Oricum imi sarbatoresc ziua la X. Daca vrei esti invitata, dar asta inseamna ca va trebui sa-ti faci tu ziua alta data."? Modul in care am formulat eu e mult mai de bun simt (desi nu stiu cum puteai sa dai asa replica si sa ai bun simt/respect fata de cealalta persoana).
          Nu stiu. Nu mai pot spune nimic. Am capatat un tic nervos: pur si simplu imi frec degetele intre ele si ma uit la tastatura si incerc sa gasesc un mod de a ma controla. Pana acum, scrisul m-a ajutat cat de cat, dar chiar si cuvintele incep sa fuga de mine. Nu mai suport. Ma tot gandesc daca chiar meritam asa ceva, comportamentul ei fata de mine, modul in care mi-a vorbit. Intotdeauna am fost cat se poate de respectuoasa cu ea si am folosite cuvinte care sa nu o jigneasca, chiar si atunci cand eram suparata sau ma deranjase ceva. Nu i-am facut niciun rau, ba chiar prin oferta mea am incercat sa-i fac un bine. Am pus suflet. E trist sa vad ca am fost singura care a facut asta. Oare am irosit bucatile alea? Ar fi trebuit sa le pastrez?
          Cred ca cel mai mult eu am avut de suferit. Tot ma gandesc ca pentru ea totul a iesit bine, asa cum a vrut. In general, nu sunt genul de persoana care sa doreasca raul altora, dar ea mi-a provocat atata scarba, si-a batut joc de mine si mi-a calcat sentimentele in picioare, incat mi-e greu sa ma lupt cu ideile asta diavolesti. De fiecare data cand imi trece ceva de genul prin minte, il dau la o parte. Daca il ignor, noaptea imi apare in vise si dimineata ma trezesc si se mai adauga o picatura in paharul de ura pentru propria persoana. Asta nu sunt eu si nu vreau sa ma schimbe acest eveniment. Nu vreau sa ma afecteze asa.
          Incerc sa nu cedez, dar... nu mai pot face fata. Lucrurile pe care le vad si le aud, nu ajuta deloc. Nu mai am ce sa spun, asa ca iau pauza pentru moment. Maine e aniversarea de casatorie a parintilor mei. Fac 26 de ani de cand sunt impreuna. Inca mai am lucruri de pregatit si nu pot sa ma concentrez sau sa gasesc idei destul de bune. Ma enerveaza si asta...

PS: You're fucking special. I miss loving you so much. Now my heart is empty, ripped to pieces. Who's gonna pull it back together? For now, I'll try to do this by myself, but it's god damn hard. 

Un tupeu de nedescris.

          Sunt mai bine. E ok. Momentan. Mai devreme plangeam si ma simteam complet demoralizata. Acum mi s-au dus lacrimile. Starea era aproape la fel, dar m-am jucat putin pe calculator si mi-a mai trecut. Mi-e foame, dar nu am chef sa ma duc la bucatarie sa mananc. O sa dau ochii cu persoane pe care chiar nu vreau sa le vad acum si cred ca iar o sa ma enervez. As vrea maine sa ies in oras, sa ma plimb prin parc, sa citesc o carte... Cred ca m-ar ajuta foarte mult. Din pacate am deja un program facut cu varul meu si indiferent de ce simt, eu respect asta si pe cealalta persoana (oops, chiar nu bateam niciun apropo la faptul ca unii ruineaza programul altora cu o saptamana inainte de a se intampla). 

          Am numai replici acide pe varful limbii. Ma abtin cat pot sa nu le insir pe Facebook sau sa-i trimit mesaje persoanei respective al carui nume nu vreau sa-l pronunt. Inca ma mai gandesc la "Unde am gresit?" si tot asa. Ori sunt prea buna si ii las pe altii sa profite de bine pana ajung sa-si bata joc ori Karma ma are pe lista copiilor neascultatori si incearca sa se razbune... Oricare caz ar fi, ma apuca frica cand vine vorba de facultate. Nu stiu ce reactie o sa am daca o s-o vad. Nu stiu ce o sa-mi scape pe gura. In general, sunt o persoana controlata si nu dau atata atentie tendintelor acestea imature, poate chiar animalice, dar numai cand imi trece prin minte numele ei, ma apuca o furie aparte de care nu pot sa scap usor. 

          Doar cand ma gandesc la cum m-a tras pe sfoara, cum a profitat si si-a batut joc de mine, imi vine sa urlu la persoana care a avut incredere in ea si i-a acordat sansa de a ma cunoaste la un alt nivel decat o fac majoritatea. Nu aveam de unde sa stiu, ce-i drept. Cineva m-a intrebat de ce nu pot sa am incredere in necunoscuti, chiar daca prietenii mei apropiati au incredere in ei. Acum le-o dau pe ea ca exemplu. Este perfect. 

          A victimizat, a fost lipsita de bun simt, a incercat sa mai faca si pe buna samariteana, a dat dovada de ipocrizie si nesimtire. A intrecut orice limita. De altfel, se pare ca exista o posibilitate ca tot eu sa fiu de vina in conflictul nostru. Ma face sa rad replica asta. Serios?! 

          Termin aici ca deja incep sa scriu tampenii. Probabil o sa fac si o a treia postare pe ziua de astazi ca sa fie o cifra magica, dar pe asta n-o mai lungesc. 

PS: You little fucker. At least tell me that you are happy. Give me a sign, so I can get that off of my chest. Please? 

Vreau sa pun punct.

          Uneori stau pur si simplu si ma intreb, cui i-ar pasa daca as muri. Ma simt atat de inutila si de parca as fi mai mult o problema pentru toti, decat o persoana. Viata mea nu are sens, nu am un scop pentru care sa traiesc. Nu am nimic. Ma simt atat de singura si de nefolositoare. Nu ma face decat sa ma intreb ce mai caut aici. S-au intamplat atatea luna asta si e ca si cum as ajunge iar la punctul de unde am plecat. Dupa 5 ani de progres, ma intorc iar la cum ma simteam in clasa a 9-a, numai ca incetul cu incetul devine mult mai greu de suportat. 

          Nici nu am mai multe de zis. Nu mai pot sa gandesc acum. Probabil chiar daca as incerca sa-i zic cuiva ce simt, ar parea o banalitate pentru ei. Toti par sa aiba probleme atat de "reale", incat ce am eu e un nimic in comparatie. 

          Imi vine sa rup toate posterele de pe pereti. Imi vine sa sparg oglinda, sa nu mai vad. Imi vine sa iau tot ce am si sa plec departe, sa-mi inchid telefonul, sa nu am internet, sa nu aud de nimeni... nici macar de mine. 

PS: I fucking hate you for everything you turned me into. I hate you so much.

O dulce prabusire spre pacatele mintii mele.

          Nu mai doare asa tare, doar ca a cam trecut furia si ma simt putin epuizata. Tot imi pun intrebari la care nu stiu daca o sa gasesc vreodata raspunsul. Incerc sa ma gandesc unde am gresit, daca chiar n-am fost eu destul de buna, daca dupa atata timp chiar am meritat asta... Stiu ca nu e bine sa am astfel de idei in cap, dar nu pot sa le fac sa dispara. Simt ca motivul pe care l-am primit nu era destul de detaliat.

          Ma supara un pic faptul ca cei din jurul meu comenteaza si injura si jignesc. Altii se comporta de parca ne-ar cunoaste catusi de putin prietenia sau ceea ce a fost intre noi (nici nu mai stiu daca o pot numi prietenie). Ma enerveaza ca desi am fost ranita asa adanc si a trebuit sa suport asa ceva, tot nu-i vreau raul. Vreau sa aiba succes, vreau sa fie fericita, vreau sa pretuiasca amintirile acumulate impreuna, vreau sa nu ajunga la ea vorbele rautacioase ale celor din jurul meu. Stiu ca ii doare si pe ei destul sa ma vada asa, ca nu functionez normal. Noptile sunt nelinistite, zilele atat de calme incat ma omoara incet ceea ce infaptuieste mintea mea cand stau singura. 

          Am incercat atat de mult sa gasesc o explicatie, incat am ajuns pana si la concluzia ca este o farsa si ca prin magie o sa apara sa-mi zica de surpriza planuita pentru aniversarea mea. Deja gandesc prea departe, nu? As vrea sa nu le mai gasesc scuze. As vrea sa nu mai caut atat binele in oameni, sa nu mai am impresia ca exista un pic din el in fiecare si sa cred ca mai sunt si persoane rele, egoiste, de care ar trebui sa ma feresc. Asta banuiesc ca e unul din defectele mele. Poate nu o arat pe moment, poate nu o s-o spun niciodata, dar nu pot sa urasc pe nimeni, nu pot sa-i judec complet si nu pot sa ma consider mai buna decat unul sau altul. Cine sunt eu sa fac asta? 

          Fata aia si-a luat o palma de la mama ei in vazul tuturor? Nu am de ce sa cred ca femeia este o persoana rea. Poate copilul a fost nerecunoscator sau nepoliticos. Baiatul ala ii injura pe toti de pe strada si se bate cu ei de fiecare data cand are ocazia? Poate a crescut intr-un mediu nefavorabil si acelasi lucru il pateste acasa. Fata pe care o consideram prietena mea cea mai buna m-a facut sa simt de parca 14 ani de prietenie n-au contat si a ales pe altcineva in locul meu? Nu am raspuns la asta. 

          Mereu am fost atat de recunoscatoare ca e acolo si am apreciat-o si respectat-o atat de mult ca ma simteam chiar mai apropiata de ea decat unele persoane din propria familie. Eram in stare sa ma cert si sa ma bat cu toti pentru ea. Am avut emotii cand i-am intalnit rudele pentru prima oara si am incercat sa ma comport cat mai frumos, sa nu-i fac sa creada ca are un anturaj prost. M-am simtit asa mandra cand am auzit ca m-au placut si atat de fericita. Banuiesc ca eram singura... 

          Nu pot nici macar sa-i mai ascult pe cei de-acasa. In stanga si in dreapta aud doar "Nu a tinut destul la tine si de-aia a ales-o pe ea." sau "Asta arata ce prietena buna ti-a fost." sau "Asta arata cat de mult i-a pasat ei de tine." sau "Ma intreb daca macar ea stie ce a facut gresit sau ca te-a ranit.". Le multumesc ca incearca sa ma faca sa ma simt mai bine cum cred ei sau vor sa glumeasca ca sa nu mai fiu indiferenta/trista, dar in unele momente nu-mi doresc decat sa fiu singura, la mine in camera, cu castile in urechi si muzica la maxim. Aproape uitasem cum ma simteam in clasa a 9-a. Incet aceleasi senzatii revin, dar nu ma mai doboara ca atunci. Sunt mult mai puternica acum... sau cel putin asta vreau sa cred.

          Uneori regret putin ca nu cred in ceva. Poate rugaciunile sau credinta in Dumnezeu chiar te salveaza, chiar te ajuta. Si totusi nu pot sa trec peste dezamagirile din trecut, peste ideile deja formate, peste stilul meu de viata deja stabilit. Inca nu sunt pregatita, si nu cred ca o sa fiu vreodata, sa cred din nou ca e cineva acolo sus care incearca sa ne ajute sa ne salvam. Am renuntat la asta... si la salvare si la Dumnezeu.

          Vreau sa inchei, dar mai sunt doua lucruri pe care trebuie sa le spun si nu stiu cum sa le leg. Poate numai unul din alea doua e potrivit sau poate niciunul...

          Laptop-ul meu este o cutie cu amintiri. Am in el poze, scrisori, cadouri, conversatii, lucruri pe care i le-am scris si nu am apucat inca sa i le dau. Acum e prea tarziu... sau poate prea devreme si inca mai avem timp. Asta vreau sa cred... 

          Si trec doua minute si imi vine iar evenimentul in minte si mai am un pic si sterg tot, dar stiu ca oricat as incerca, nu o sa pot s-o fac vreodata. Amintirile raman. Le pastrez toate.

          Tin minte si noaptea aia in club. Inca mai stiu cum stateam noi doua afara, transpirate si obozite, chiar un pic baute. Tu aveai nervi si voiai sa ajungi mai repede acasa, iar eu incercam sa te calmez, sa te fac sa te linistesti, sa-ti spun ca nu ai motive de ingrijorare. Cea pe care-i ai ales-o e cea care te-a facut sa astepti, care ne-a dat la amandoua cu piciorul, deoarece avea impresia ca si-a gasit "marea dragoste". Felicitari! Sa tot ai parte de nopti d-astea, doar ca acum, cel mai probabil o sa astepti singura la intrarea in club si o sa ai un deja vu si o sa-ti ajunga gandul la mine si o sa vrei sa ma suni. La fel de probabil e ca eu sa-ti raspund, pentru ca asta sunt. Sunt o proasta, una care se gandeste mai intai la altii si dupa la ea. 

          Poate chiar a venit timpul sa ne spunem "la revedere", doar ca asta nu e modul in care voiam s-o facem. Meritam amandoua mai mult de-atat. Ce am avut noi merita mai mult de-atat... Jessica, Ashley, Storm, Jean, Layla, Maron - toate merita mai bine de-atat, pentru ca stiu ca suntem in stare. Amandoua suntem constiente ca nu a fost niciodata vorba de superficialitate, ipocrizie si minciuni intre noi. Cred ca de-asta ma mira alegerea ta. Voiai o schimbare de la monotonia mea probabil. Eram o oglinda a trecutului tau si poate voiai sa scapi de asta. Te plictiseam. Nu am ambitia voastra cand vine vorba de cariera. Doresc prea mult succesul in dragoste... Cine stie? Eu sigur nu.

PS: I wish you could be here to make this mess look like nothing compared to yours. I miss loving you. It hurt less.

Revin in forta - o poezie deprimanta!

Nu am mai scris de ceva timp si chiar am "incheieturile" ruginite, asa ca va rog nu judecati prea dur ceea ce urmeaza.

Adio tu, adio revedere

Vreau sa scriu, despre noi vreau sa-ti vorbesc,

Dar n-ai intelege ce-i gresit cu intamplare-aceea

Cuvintele ma ard, ma seaca si cat de mult as vrea

In alt mod nu pot, oricat as incerca, sa le opresc.

Ceea ce pentru mine foarte mult a-nsemnat,

Pentru tine a fost atat de usor de aruncat,

Ceva pentru care si viata mi-as fi transformat,

De tine a fost ars, distrus, complet ruinat.

Au fost ani frumosi, o perioada cu-adevarat de aur,

Pe care voiam s-o tin minte, nu cu buretele s-o sterg,

Dar dupa ce tu ai facut, pe-un cer albastru, nour

Nu vreau decat sa uit si-nainte drept sa merg. 

Aceste randuri tot le scriu, le duc la bun sfarsit.

Prin cate-am trecut, avem nevoie de o-ncheiere,

Dar numai gandindu-ma, lacrimi incep sa cada subit

Spun “stop”, “adio” si nu doresc nicio revedere.

Si tot nu pot sa tac, am crezut ca acela este-apusul,

Dar mainile n-au stare, imi tremura si-a-nceput si pixul

Sa se miste singur pe foaia patata, trasand litere ciudate

Pe care-am decis sa le pastrez si sunt mai jos atarnate.

As vrea sa-mi zici ca nu e-asa de fapt, ca minti,

Ca totu-i doar o farsa, o nefericita intamplare,

Dar banuiesc ca pentru tine-i mai usor sa renunti

Decat sa faci o schimbare.  

PS: I hope you like it. I wrote many about it, but this one is about a girl. Don't be jealous, please. 

Nu am fost destul pentru tine.

          Ma intreb cum se face ca revin aici mai ales in momentele cele mai grele din viata mea. Nu stiu daca asta se poate numi un moment dificil, poate unul important, dar care nici simplu nu este. Cred ca nici macar nu are sens ceea ce scriu acum, ca mi-am cam iesit din mana si toata postarea asta probabil o sa para a fi mai mult o schita, decat ceva pe bune. Poate si eu imi doresc un pic sa nu fi fost real. Un pic mai mult...

          Nu o sa dau detalii prea multe sau cel putin o sa incerc sa ma abtin din a o face. Simt ca este ceva atat de murdar si dureros incat nici nu merita sa mai deschid subiectul, dar o sa o fac. Stiu ca o sa ma ajute sa trec mai usor peste, sa las in spate ce s-a intamplat. Daca nu, macar cu speranta ca o sa pot vreodata sa o fac sa raman...

          Nu pot nici macar sa plang. Nu mai pot sa vers nici o lacrima. Ma simt asa de dezgustata, de parca cineva mi-a picurat ulei de peste pe limba si nu stiu cum sa-l scuip mai repede afara. Incep sa cred ca sunt prea sincera, prea inocenta pentru lumea asta. Vreau sa fie totul bine pentru toti, vreau sa-i ajut, vreau sa fiu buna, vreau sa-mi pastrez limitele morale impuse. Tin la prietenii mei cam la fel de mult pe cat tin la familia mea. Intotdeauna am incercat sa fiu acolo pentru ei in momentele grele, i-am iertat poate chiar si cand nu au meritat o a doua (in cazul asta inmultiti numarul 2 cu inca vreo 10) sansa, i-am sustinut, i-am ridicat de jos cand au avut nevoie si eu cu ce m-am ales? O palma zdravana peste fata. A durut asa tare pe moment incat cred ca a fost chiar un pumn.

          Tot imi inchid ochii si incerc sa ma gandesc daca am gresit eu cu ceva sau doar este norocul meu sa dau peste indivizi care profita si apoi lasa, care sunt prea gelosi pe anumite lucruri, care cauta modalitati sa ma elimine, care vor sa ma vada distrusa complet. Ce e cu tot sadismul asta? Suntem toti oameni si totusi unii nu se comporta conform instructiunilor de folosire ale vietii. Sunteti atat de cruzi, atat de parsivi. Ma intreb ce alte arme mai aveti pe langa manipulare, santaj emotional si victimizare. Macar asta ma bucura: nu o sa mai fiu prin preajma voastra inde-ajuns de mult incat sa aflu. 

        S-a dus. RIP prieteniei de aproape 14 ani, 2002-2015. Nici macar nu a atins punctul majoratului sa-i fac petrecere. Saraca... Atat de chinuita, cu atatea urcusuri si coborasuri. Inca ma face sa ma gandesc... De fapt, nu vreau sa o fac. Nu vreau sa-mi mai amintesc. Deja am trecut de la tristete si suparare, la altceva. Ma simt nervoasa, confuza, calma si ranita in acelasi timp. Nici macar nu stiu daca este posibil, dar sar de la una din alea patru la cealalta. 

          Am pus evenimentele intamplate in ordine, l-am studiat pe fiecare in parte si nu mi-au mirosit decat a tradare, viclenie, profitare, lovitura perfect planuita, care astepta doar momentul oportun de lansare. 

          Majoritatea imi spun sa fiu linistita, sa ignor aceste intamplari si sa las karma sa isi faca treaba, dar partea mai activa striga sa ripostez, sa fiu agresiva. Eu am ales prima varianta, desi incep sa cred ca nu ar fi trebuit. De atatea ori am lasat de la mine si am zis "Ii las in voia karmei" si pana acum am fost dezamagita de fiecare data. Poate eu am fost persoana rea si pe mine trebuia sa ma ajunga karma, nu pe ei, dar cum se face ca omul asta "rau" si "periculos" este cel care nu riposteaza si incearca sa dreaga orice situatie cu calm, cu vorbe si nu apeleaza la violenta? Nici nu mai stiu ce sa zic, ce sa cred, ce sa fac, cum sa reactionez. Asta mi-a dat toata moralitatea mea peste cap. A fost atat de sub centura, atat de imatur si cred ca raman fara cuvinte cand vine vorba de a descrie evenimentul. 

          Creierul meu nu imi da nici el pace deloc. Pe unde ma uit, dau numai peste idei si momente care-mi revin in cap si nu vor sa iasa. "Ah, melodia aia ii placea ei..." si "Mereu a vrut sa incerce asta." si "As vrea sa ii dau poza asta. E pe gustul ei." si "Vreau sa ii zic cat mai repede de asta.". Acum nu o sa mai existe nimic de genul. Nu o sa mai am pe nimeni pe care sa stiu ca pot suna la 3 dimineata cand ma lovesc prea tare problemele si vreau sa scap de ele de pe suflet, cand plang si vreau sa vorbesc cu cineva. Oricat as tine la alti prieteni de-ai mei, nu cred ca voi avea vreodata asa ceva cu oricare din ei (but maybe they can prove me wrong). Poate vorbeste doar pesimismul din mine acum, poate e doar partea aia din suflet care nu mai e acolo. Imi simteam inima asa completa inainte cand ma gandeam la aceasta persona, iar acum nu simt decat un gol imens. Poate maine o sa treaca, dar azi e prea greu de suportat aceasta senzatie. 

          M-am saturat sa pierd atat de des. Cum ies din joc? 

PS: You're a fucking asshole. Really. Sometimes I'd rather have the thing with you happen all over again than keep losing "friends".