Ma intreb cum se face ca revin aici mai ales in momentele cele mai grele din viata mea. Nu stiu daca asta se poate numi un moment dificil, poate unul important, dar care nici simplu nu este. Cred ca nici macar nu are sens ceea ce scriu acum, ca mi-am cam iesit din mana si toata postarea asta probabil o sa para a fi mai mult o schita, decat ceva pe bune. Poate si eu imi doresc un pic sa nu fi fost real. Un pic mai mult...
Nu o sa dau detalii prea multe sau cel putin o sa incerc sa ma abtin din a o face. Simt ca este ceva atat de murdar si dureros incat nici nu merita sa mai deschid subiectul, dar o sa o fac. Stiu ca o sa ma ajute sa trec mai usor peste, sa las in spate ce s-a intamplat. Daca nu, macar cu speranta ca o sa pot vreodata sa o fac sa raman...
Nu pot nici macar sa plang. Nu mai pot sa vers nici o lacrima. Ma simt asa de dezgustata, de parca cineva mi-a picurat ulei de peste pe limba si nu stiu cum sa-l scuip mai repede afara. Incep sa cred ca sunt prea sincera, prea inocenta pentru lumea asta. Vreau sa fie totul bine pentru toti, vreau sa-i ajut, vreau sa fiu buna, vreau sa-mi pastrez limitele morale impuse. Tin la prietenii mei cam la fel de mult pe cat tin la familia mea. Intotdeauna am incercat sa fiu acolo pentru ei in momentele grele, i-am iertat poate chiar si cand nu au meritat o a doua (in cazul asta inmultiti numarul 2 cu inca vreo 10) sansa, i-am sustinut, i-am ridicat de jos cand au avut nevoie si eu cu ce m-am ales? O palma zdravana peste fata. A durut asa tare pe moment incat cred ca a fost chiar un pumn.
Tot imi inchid ochii si incerc sa ma gandesc daca am gresit eu cu ceva sau doar este norocul meu sa dau peste indivizi care profita si apoi lasa, care sunt prea gelosi pe anumite lucruri, care cauta modalitati sa ma elimine, care vor sa ma vada distrusa complet. Ce e cu tot sadismul asta? Suntem toti oameni si totusi unii nu se comporta conform instructiunilor de folosire ale vietii. Sunteti atat de cruzi, atat de parsivi. Ma intreb ce alte arme mai aveti pe langa manipulare, santaj emotional si victimizare. Macar asta ma bucura: nu o sa mai fiu prin preajma voastra inde-ajuns de mult incat sa aflu.
S-a dus. RIP prieteniei de aproape 14 ani, 2002-2015. Nici macar nu a atins punctul majoratului sa-i fac petrecere. Saraca... Atat de chinuita, cu atatea urcusuri si coborasuri. Inca ma face sa ma gandesc... De fapt, nu vreau sa o fac. Nu vreau sa-mi mai amintesc. Deja am trecut de la tristete si suparare, la altceva. Ma simt nervoasa, confuza, calma si ranita in acelasi timp. Nici macar nu stiu daca este posibil, dar sar de la una din alea patru la cealalta.
Am pus evenimentele intamplate in ordine, l-am studiat pe fiecare in parte si nu mi-au mirosit decat a tradare, viclenie, profitare, lovitura perfect planuita, care astepta doar momentul oportun de lansare.
Majoritatea imi spun sa fiu linistita, sa ignor aceste intamplari si sa las karma sa isi faca treaba, dar partea mai activa striga sa ripostez, sa fiu agresiva. Eu am ales prima varianta, desi incep sa cred ca nu ar fi trebuit. De atatea ori am lasat de la mine si am zis "Ii las in voia karmei" si pana acum am fost dezamagita de fiecare data. Poate eu am fost persoana rea si pe mine trebuia sa ma ajunga karma, nu pe ei, dar cum se face ca omul asta "rau" si "periculos" este cel care nu riposteaza si incearca sa dreaga orice situatie cu calm, cu vorbe si nu apeleaza la violenta? Nici nu mai stiu ce sa zic, ce sa cred, ce sa fac, cum sa reactionez. Asta mi-a dat toata moralitatea mea peste cap. A fost atat de sub centura, atat de imatur si cred ca raman fara cuvinte cand vine vorba de a descrie evenimentul.
Creierul meu nu imi da nici el pace deloc. Pe unde ma uit, dau numai peste idei si momente care-mi revin in cap si nu vor sa iasa. "Ah, melodia aia ii placea ei..." si "Mereu a vrut sa incerce asta." si "As vrea sa ii dau poza asta. E pe gustul ei." si "Vreau sa ii zic cat mai repede de asta.". Acum nu o sa mai existe nimic de genul. Nu o sa mai am pe nimeni pe care sa stiu ca pot suna la 3 dimineata cand ma lovesc prea tare problemele si vreau sa scap de ele de pe suflet, cand plang si vreau sa vorbesc cu cineva. Oricat as tine la alti prieteni de-ai mei, nu cred ca voi avea vreodata asa ceva cu oricare din ei (but maybe they can prove me wrong). Poate vorbeste doar pesimismul din mine acum, poate e doar partea aia din suflet care nu mai e acolo. Imi simteam inima asa completa inainte cand ma gandeam la aceasta persona, iar acum nu simt decat un gol imens. Poate maine o sa treaca, dar azi e prea greu de suportat aceasta senzatie.
M-am saturat sa pierd atat de des. Cum ies din joc?
PS: You're a fucking asshole. Really. Sometimes I'd rather have the thing with you happen all over again than keep losing "friends".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu