Latura mea intunecata sau... nu? Poate e doar o alta nuanta de gri.

          M-am ridicat din pat la 6 jumatate dimineata doar ca sa scriu randurile astea, desi am mai facut o postare pe ziua de astazi. De vreo 3 ore vorbesc cu aceeasi persoana si nu m-a facut sa ma simt mai bine, ba chiar mi-a dat de gandit. Oare chiar ma pricep atat de bine la tot ce tine de perversitate? Pot sa port o conversatie interminabila pe orice subiect tine de asta. Pot sa scriu o proza care sa-i lase pe toti masca cu ideile introduse acolo. Pot sa bat niste apropouri incat sa nu se prinda nici starurile din filme erotice. Pot sa pregatesc cel mai bun scenariu, pe care sa-l vrea pana si Sasha Grey. De ce? 

          Cum pot sa ma simt atat de comfortabil vorbind si imaginandu-mi lucruri pe care nu le-am incercat, dar nu pot sa ii spun doua cuvinte baiatului pe care-l plac sau sa fac o cerere la secretariatul facultatii? Cred ca asta este prima postare in care abordez aceasta tema. Nu stiu daca pana acum am mai dezvaluit latura asta mea. Imi este cam frica sa o arat in locurile care lasa urme. Desigur, daca e ceva pot sterge postarile, dar nu o sa stiu cine le-a citit, cine le-a salvat, cine si-a facut deja o parere despre mine ca as fi vreo ciudata. Este o latura a mea prea salbatica. Nu am reusit sa o imblanzesc pana acum si nici nu cred ca e posibil. Trebuie doar sa invat sa traiesc cu ea, orice-ar fi. 

          Si totusi ma sperie atat de tare... Am atatea idei si nu as vrea ca cei care au norocul sa le afle sa profite de ceea ce stiu despre mine. Sunt intr-un fel slabiciuni. Nu le pot numi altfel. In ce alt mod te poate controla cineva? Sunt doar doua variante: ori iti face mintea sa cedeze, ori corpul. Uneori cred ca persoanele care imi cunosc aceasta latura, ma plac doar pentru asta, pentru faptul ca gandesc asa si nu ca restul. In ultimul timp, incerc sa o arat cat mai putin. Iese la iveala foarte rar si cand o face, suntem doar eu, foaia si pixul. Nu prea mai vorbesc, nu prea mai dau detalii. Recurg la aceasta parte a mea doar cand vreau sa atrag atentia, cand nu mai am nimic de spus sau cand vreau o schimbare de subiect. Nu se intampla prea des oricum. 

          O evit, dar e ca si cum as fugi de mine. Cel putin asa o simt... Incerc sa fiu mandra de ceea ce sunt, de lipsa mea de experienta, dar de multitudinea de idei pe care mi le ofera imaginatia mea. E greu... Daca eu nu ma pot accepta pe mine, cum sa-mi permit sa fiu cu cineva si sa-i cer sa ma ia asa cum sunt? Probabil exista persoane care ar face-o, dar... se afla printre ele si persoana pentru care sa vreau sa-mi inving teama? Este acolo persoana care sa-mi ofere ceea ce caut eu, persoana care sa nu incerce sa intre in competitie cu prima mea dragoste, ci care sa-mi arate ca merit si ca pot sa ofer mai bine de-atat? As putea continua asa mult timp, dar pun stop aici. N-am spus tot ce aveam de spus, dar mi-e somn si deja e ora 7. 

PS: I do believe in a future without you, in which I can be in love with someone else again. It just seems so far away, I don't think I can survive alone until then. 

Orele tarzii ma fac sa vorbesc numai prostii.

          In primul rand, nu imi vine sa cred ca spun asta, dar in acest moment, la ora 3 dimineata, eu vorbesc cu un fost pe Facebook. E ciudat? Nici macar nu cred ca a fost relatie ce am avut noi. Am fost cuplati doar vreo 2 saptamani si nu ne comportam prea diferit fata de dinainte sa fim impreuna. Oricum, nu am de gand sa stau prea mult pe subiectul asta. Voiam doar sa spun ca azi am vazut si filmul facut dupa unul dintre anime-urile mele preferate, Sekaiichi Hatsukoi. Pentru cei care doresc sa-l vada, povestea se invarte, in mare parte, in jurul vietilor si relatiilor unor cupluri formate din persoane de acelasi sex. M-a inveselit putin, mai ales cand am descoperit niste citate, pe care o sa vi le insir si voua: 

1. "I loved him so much, I didn't know what to do with myself. Satisfied myself with just being able to be at his side. I was the one who asked him to give me some time, but lingering affections like that never disappear easily. Well, I guess the only difference between then and now is that I know better than to get my hopes up." 

2. "You take that first love of yours so seriously, though nothing came out of it, and then you do anything, all in an effort to keep from hurting him."

3. "You should just try falling in love again - the right way. If you're in love properly from the very beginning, then isn't that, in a way, your first true love?" 

4. "You don't have to forget that you loved him. Those are precious feelings, so hold on to them." 

          Toate citatele astea mi-au adus aminte de cineva si cred ca nu numai mie (pentru cei care au citit si din postarile mele trecute). Ieri a fost aniversarea casatoriei parintilor mei (26 de ani) si am ajuns sa fac aranjamente toata ziua. Recunosc, am consumat si ceva alcool si fix cand voiam sa dorm, m-a apucat dorul si... inspiratia. Am vrut sa scriu aseara tot ce-mi trecea prin minte aici pe blog, dar am abordat metoda clasica, si anume foaia si pixul, asa ca acum stau sa transcriu tot... mai jos. 

        "Am ajuns sa vreau sa cunosc cat mai multe persoane ca sa umplu golul lasat. Sambata, la nunta la care am fost cu ai mei, eram asa fericita ca eram inconjurata de oameni. Nu mai imi lasa timp sa ma gandesc la problemele mele. 

          Ma simt atat de goala si singura in ultimul timp, de parca niciun fel de interactiune umana nu ma poate multumi. Cu role play-ul (asa numesc eu creatiile mintii mele - a se citi postarea asta pentru intelegere) nu mai merge bine. Toate scenariile dispar foarte repede din peisaj  si ma enerveaza asta. Vreau sa scriu, dar de fiecare data cand sunt pe cale sa ma apuc, ma intrerupe cineva sau apare altceva de facut. In mare parte, cred ca imi este doar frica sa mai scriu proze. Ma gandesc ca si astea o sa ramana neterminate (cum se intampla cam cu tot ce fac eu)...

          Pe langa tot ce am pus mai sus, mi-a fost invadata din nou mintea. Am vorbit cam mult de Seth zilele astea si incepe sa-mi fie dor. Vreau sa-l vad. Vreau sa-i vorbesc. Ma tot intreb ce face, cum este, si apoi lucrurile mai rele gen cum ar fi fost daca, m-o fi avut si el candva in capul lui, in inima lui... oare?  

          Nu mai vreau sa plang pentru el si dupa viitorul care ar fi putut sa fie. Incepe sa mi se faca putin rau (ameteala, greata). Am baut sampanie azi. Cred ca prea multa, dar in acelasi timp prea putina. Poate m-ar fi ajutat sa uit de mine... de el." 

PS: I hope you're well and happy. I hope you are in love and loved back. I really do. Only if I could see this with my own eyes, so I wouldn't be wondering anymore. 

Daca pierd si cuvintele, cu ce mai raman?

          Aveam o schita pregatita si mai trebuia doar putin scris ca sa fie terminata, dar uite ca am decis sa o stric cu totul. Era prea pozitiva si draguta, iar daca ieri ma simteam asa, astazi am starea complet schimbata. 

          Scriu aici pentru ca nu stiu cine ar fi dispus sa ma asculte vorbind din nou de o problema peste care toti cred ca am trecut deja. Eu incerc, dar de fiecare data cand sunt gata sa las asta in urma si sa nu ma mai gandesc, se intampla ceva care imi da ideile peste cap. Acum sunt rasucite rau de tot si nu stiu cum sa le descurc.

          As vrea sa pot sa las macar putin aici, dar nu stiu cum sa povestesc si in cazul asta nici nu mi se prea pare potrivit sa insir totul pe blog. Am ajuns in punctul in care se da o lupta in mine. Daca in momentele cand au fost facute celelalte postari despre lucrul asta mi-era greu sa-mi dau seama ce se intampla, acum e destul de clar. Sentimentele au ajuns sa fie asa de bine definite, incat ma tai in muchiile lor.
         Cat mai pe scurt, conflictul avea legatura cu petrecerea de ziua mea. Trebuia sa o fac impreuna cu persoana care imi tot provoaca nervii astia greu de controlat. Cu o saptamana inainte, a anulat (doar pe motivul ca in ziua respectiva nu i-am raspuns la timp la mesaje si apeluri, desi i-am spus ca nu ma simteam bine) si intr-un fel sau altul s-a decis sa faca la persoana cealalta, care mie mi-a fost prietena 14 ani. Mesajele pe care le-am primit, m-au lovit destul de tare. Nu cred ca exista cuvinte pe lumea asta, care sa exprime modul in care m-am simtit. In fine, am vrut sa mentionez intamplarea, pentru ca mie mi s-a spus ca nu isi putea tine petrecerea in alta zi (decat aia in care ma sarbatoream eu - chiar fiind ziua mea in weekendul ala si a ei la cateva zile dupa) ca pleaca in alta tara. Ghiciti ce "mare" mi-a fost surpriza cand am aflat ca abia astazi respectiva a trecut granitele tarii noastre. Frumos, nu?
          Sa nu mai spun ca motivul pentru care eram suparata in postarea anterioara avea legatura tot cu niste lucruri spuse de ea. Ce reactie ar fi trebuit sa am la "Nu mai conteaza. Oricum imi sarbatoresc ziua la X. Daca vrei esti invitata, dar asta inseamna ca va trebui sa-ti faci tu ziua alta data."? Modul in care am formulat eu e mult mai de bun simt (desi nu stiu cum puteai sa dai asa replica si sa ai bun simt/respect fata de cealalta persoana).
          Nu stiu. Nu mai pot spune nimic. Am capatat un tic nervos: pur si simplu imi frec degetele intre ele si ma uit la tastatura si incerc sa gasesc un mod de a ma controla. Pana acum, scrisul m-a ajutat cat de cat, dar chiar si cuvintele incep sa fuga de mine. Nu mai suport. Ma tot gandesc daca chiar meritam asa ceva, comportamentul ei fata de mine, modul in care mi-a vorbit. Intotdeauna am fost cat se poate de respectuoasa cu ea si am folosite cuvinte care sa nu o jigneasca, chiar si atunci cand eram suparata sau ma deranjase ceva. Nu i-am facut niciun rau, ba chiar prin oferta mea am incercat sa-i fac un bine. Am pus suflet. E trist sa vad ca am fost singura care a facut asta. Oare am irosit bucatile alea? Ar fi trebuit sa le pastrez?
          Cred ca cel mai mult eu am avut de suferit. Tot ma gandesc ca pentru ea totul a iesit bine, asa cum a vrut. In general, nu sunt genul de persoana care sa doreasca raul altora, dar ea mi-a provocat atata scarba, si-a batut joc de mine si mi-a calcat sentimentele in picioare, incat mi-e greu sa ma lupt cu ideile asta diavolesti. De fiecare data cand imi trece ceva de genul prin minte, il dau la o parte. Daca il ignor, noaptea imi apare in vise si dimineata ma trezesc si se mai adauga o picatura in paharul de ura pentru propria persoana. Asta nu sunt eu si nu vreau sa ma schimbe acest eveniment. Nu vreau sa ma afecteze asa.
          Incerc sa nu cedez, dar... nu mai pot face fata. Lucrurile pe care le vad si le aud, nu ajuta deloc. Nu mai am ce sa spun, asa ca iau pauza pentru moment. Maine e aniversarea de casatorie a parintilor mei. Fac 26 de ani de cand sunt impreuna. Inca mai am lucruri de pregatit si nu pot sa ma concentrez sau sa gasesc idei destul de bune. Ma enerveaza si asta...

PS: You're fucking special. I miss loving you so much. Now my heart is empty, ripped to pieces. Who's gonna pull it back together? For now, I'll try to do this by myself, but it's god damn hard. 

Un tupeu de nedescris.

          Sunt mai bine. E ok. Momentan. Mai devreme plangeam si ma simteam complet demoralizata. Acum mi s-au dus lacrimile. Starea era aproape la fel, dar m-am jucat putin pe calculator si mi-a mai trecut. Mi-e foame, dar nu am chef sa ma duc la bucatarie sa mananc. O sa dau ochii cu persoane pe care chiar nu vreau sa le vad acum si cred ca iar o sa ma enervez. As vrea maine sa ies in oras, sa ma plimb prin parc, sa citesc o carte... Cred ca m-ar ajuta foarte mult. Din pacate am deja un program facut cu varul meu si indiferent de ce simt, eu respect asta si pe cealalta persoana (oops, chiar nu bateam niciun apropo la faptul ca unii ruineaza programul altora cu o saptamana inainte de a se intampla). 

          Am numai replici acide pe varful limbii. Ma abtin cat pot sa nu le insir pe Facebook sau sa-i trimit mesaje persoanei respective al carui nume nu vreau sa-l pronunt. Inca ma mai gandesc la "Unde am gresit?" si tot asa. Ori sunt prea buna si ii las pe altii sa profite de bine pana ajung sa-si bata joc ori Karma ma are pe lista copiilor neascultatori si incearca sa se razbune... Oricare caz ar fi, ma apuca frica cand vine vorba de facultate. Nu stiu ce reactie o sa am daca o s-o vad. Nu stiu ce o sa-mi scape pe gura. In general, sunt o persoana controlata si nu dau atata atentie tendintelor acestea imature, poate chiar animalice, dar numai cand imi trece prin minte numele ei, ma apuca o furie aparte de care nu pot sa scap usor. 

          Doar cand ma gandesc la cum m-a tras pe sfoara, cum a profitat si si-a batut joc de mine, imi vine sa urlu la persoana care a avut incredere in ea si i-a acordat sansa de a ma cunoaste la un alt nivel decat o fac majoritatea. Nu aveam de unde sa stiu, ce-i drept. Cineva m-a intrebat de ce nu pot sa am incredere in necunoscuti, chiar daca prietenii mei apropiati au incredere in ei. Acum le-o dau pe ea ca exemplu. Este perfect. 

          A victimizat, a fost lipsita de bun simt, a incercat sa mai faca si pe buna samariteana, a dat dovada de ipocrizie si nesimtire. A intrecut orice limita. De altfel, se pare ca exista o posibilitate ca tot eu sa fiu de vina in conflictul nostru. Ma face sa rad replica asta. Serios?! 

          Termin aici ca deja incep sa scriu tampenii. Probabil o sa fac si o a treia postare pe ziua de astazi ca sa fie o cifra magica, dar pe asta n-o mai lungesc. 

PS: You little fucker. At least tell me that you are happy. Give me a sign, so I can get that off of my chest. Please? 

Vreau sa pun punct.

          Uneori stau pur si simplu si ma intreb, cui i-ar pasa daca as muri. Ma simt atat de inutila si de parca as fi mai mult o problema pentru toti, decat o persoana. Viata mea nu are sens, nu am un scop pentru care sa traiesc. Nu am nimic. Ma simt atat de singura si de nefolositoare. Nu ma face decat sa ma intreb ce mai caut aici. S-au intamplat atatea luna asta si e ca si cum as ajunge iar la punctul de unde am plecat. Dupa 5 ani de progres, ma intorc iar la cum ma simteam in clasa a 9-a, numai ca incetul cu incetul devine mult mai greu de suportat. 

          Nici nu am mai multe de zis. Nu mai pot sa gandesc acum. Probabil chiar daca as incerca sa-i zic cuiva ce simt, ar parea o banalitate pentru ei. Toti par sa aiba probleme atat de "reale", incat ce am eu e un nimic in comparatie. 

          Imi vine sa rup toate posterele de pe pereti. Imi vine sa sparg oglinda, sa nu mai vad. Imi vine sa iau tot ce am si sa plec departe, sa-mi inchid telefonul, sa nu am internet, sa nu aud de nimeni... nici macar de mine. 

PS: I fucking hate you for everything you turned me into. I hate you so much.

O dulce prabusire spre pacatele mintii mele.

          Nu mai doare asa tare, doar ca a cam trecut furia si ma simt putin epuizata. Tot imi pun intrebari la care nu stiu daca o sa gasesc vreodata raspunsul. Incerc sa ma gandesc unde am gresit, daca chiar n-am fost eu destul de buna, daca dupa atata timp chiar am meritat asta... Stiu ca nu e bine sa am astfel de idei in cap, dar nu pot sa le fac sa dispara. Simt ca motivul pe care l-am primit nu era destul de detaliat.

          Ma supara un pic faptul ca cei din jurul meu comenteaza si injura si jignesc. Altii se comporta de parca ne-ar cunoaste catusi de putin prietenia sau ceea ce a fost intre noi (nici nu mai stiu daca o pot numi prietenie). Ma enerveaza ca desi am fost ranita asa adanc si a trebuit sa suport asa ceva, tot nu-i vreau raul. Vreau sa aiba succes, vreau sa fie fericita, vreau sa pretuiasca amintirile acumulate impreuna, vreau sa nu ajunga la ea vorbele rautacioase ale celor din jurul meu. Stiu ca ii doare si pe ei destul sa ma vada asa, ca nu functionez normal. Noptile sunt nelinistite, zilele atat de calme incat ma omoara incet ceea ce infaptuieste mintea mea cand stau singura. 

          Am incercat atat de mult sa gasesc o explicatie, incat am ajuns pana si la concluzia ca este o farsa si ca prin magie o sa apara sa-mi zica de surpriza planuita pentru aniversarea mea. Deja gandesc prea departe, nu? As vrea sa nu le mai gasesc scuze. As vrea sa nu mai caut atat binele in oameni, sa nu mai am impresia ca exista un pic din el in fiecare si sa cred ca mai sunt si persoane rele, egoiste, de care ar trebui sa ma feresc. Asta banuiesc ca e unul din defectele mele. Poate nu o arat pe moment, poate nu o s-o spun niciodata, dar nu pot sa urasc pe nimeni, nu pot sa-i judec complet si nu pot sa ma consider mai buna decat unul sau altul. Cine sunt eu sa fac asta? 

          Fata aia si-a luat o palma de la mama ei in vazul tuturor? Nu am de ce sa cred ca femeia este o persoana rea. Poate copilul a fost nerecunoscator sau nepoliticos. Baiatul ala ii injura pe toti de pe strada si se bate cu ei de fiecare data cand are ocazia? Poate a crescut intr-un mediu nefavorabil si acelasi lucru il pateste acasa. Fata pe care o consideram prietena mea cea mai buna m-a facut sa simt de parca 14 ani de prietenie n-au contat si a ales pe altcineva in locul meu? Nu am raspuns la asta. 

          Mereu am fost atat de recunoscatoare ca e acolo si am apreciat-o si respectat-o atat de mult ca ma simteam chiar mai apropiata de ea decat unele persoane din propria familie. Eram in stare sa ma cert si sa ma bat cu toti pentru ea. Am avut emotii cand i-am intalnit rudele pentru prima oara si am incercat sa ma comport cat mai frumos, sa nu-i fac sa creada ca are un anturaj prost. M-am simtit asa mandra cand am auzit ca m-au placut si atat de fericita. Banuiesc ca eram singura... 

          Nu pot nici macar sa-i mai ascult pe cei de-acasa. In stanga si in dreapta aud doar "Nu a tinut destul la tine si de-aia a ales-o pe ea." sau "Asta arata ce prietena buna ti-a fost." sau "Asta arata cat de mult i-a pasat ei de tine." sau "Ma intreb daca macar ea stie ce a facut gresit sau ca te-a ranit.". Le multumesc ca incearca sa ma faca sa ma simt mai bine cum cred ei sau vor sa glumeasca ca sa nu mai fiu indiferenta/trista, dar in unele momente nu-mi doresc decat sa fiu singura, la mine in camera, cu castile in urechi si muzica la maxim. Aproape uitasem cum ma simteam in clasa a 9-a. Incet aceleasi senzatii revin, dar nu ma mai doboara ca atunci. Sunt mult mai puternica acum... sau cel putin asta vreau sa cred.

          Uneori regret putin ca nu cred in ceva. Poate rugaciunile sau credinta in Dumnezeu chiar te salveaza, chiar te ajuta. Si totusi nu pot sa trec peste dezamagirile din trecut, peste ideile deja formate, peste stilul meu de viata deja stabilit. Inca nu sunt pregatita, si nu cred ca o sa fiu vreodata, sa cred din nou ca e cineva acolo sus care incearca sa ne ajute sa ne salvam. Am renuntat la asta... si la salvare si la Dumnezeu.

          Vreau sa inchei, dar mai sunt doua lucruri pe care trebuie sa le spun si nu stiu cum sa le leg. Poate numai unul din alea doua e potrivit sau poate niciunul...

          Laptop-ul meu este o cutie cu amintiri. Am in el poze, scrisori, cadouri, conversatii, lucruri pe care i le-am scris si nu am apucat inca sa i le dau. Acum e prea tarziu... sau poate prea devreme si inca mai avem timp. Asta vreau sa cred... 

          Si trec doua minute si imi vine iar evenimentul in minte si mai am un pic si sterg tot, dar stiu ca oricat as incerca, nu o sa pot s-o fac vreodata. Amintirile raman. Le pastrez toate.

          Tin minte si noaptea aia in club. Inca mai stiu cum stateam noi doua afara, transpirate si obozite, chiar un pic baute. Tu aveai nervi si voiai sa ajungi mai repede acasa, iar eu incercam sa te calmez, sa te fac sa te linistesti, sa-ti spun ca nu ai motive de ingrijorare. Cea pe care-i ai ales-o e cea care te-a facut sa astepti, care ne-a dat la amandoua cu piciorul, deoarece avea impresia ca si-a gasit "marea dragoste". Felicitari! Sa tot ai parte de nopti d-astea, doar ca acum, cel mai probabil o sa astepti singura la intrarea in club si o sa ai un deja vu si o sa-ti ajunga gandul la mine si o sa vrei sa ma suni. La fel de probabil e ca eu sa-ti raspund, pentru ca asta sunt. Sunt o proasta, una care se gandeste mai intai la altii si dupa la ea. 

          Poate chiar a venit timpul sa ne spunem "la revedere", doar ca asta nu e modul in care voiam s-o facem. Meritam amandoua mai mult de-atat. Ce am avut noi merita mai mult de-atat... Jessica, Ashley, Storm, Jean, Layla, Maron - toate merita mai bine de-atat, pentru ca stiu ca suntem in stare. Amandoua suntem constiente ca nu a fost niciodata vorba de superficialitate, ipocrizie si minciuni intre noi. Cred ca de-asta ma mira alegerea ta. Voiai o schimbare de la monotonia mea probabil. Eram o oglinda a trecutului tau si poate voiai sa scapi de asta. Te plictiseam. Nu am ambitia voastra cand vine vorba de cariera. Doresc prea mult succesul in dragoste... Cine stie? Eu sigur nu.

PS: I wish you could be here to make this mess look like nothing compared to yours. I miss loving you. It hurt less.

Revin in forta - o poezie deprimanta!

Nu am mai scris de ceva timp si chiar am "incheieturile" ruginite, asa ca va rog nu judecati prea dur ceea ce urmeaza.

Adio tu, adio revedere

Vreau sa scriu, despre noi vreau sa-ti vorbesc,

Dar n-ai intelege ce-i gresit cu intamplare-aceea

Cuvintele ma ard, ma seaca si cat de mult as vrea

In alt mod nu pot, oricat as incerca, sa le opresc.

Ceea ce pentru mine foarte mult a-nsemnat,

Pentru tine a fost atat de usor de aruncat,

Ceva pentru care si viata mi-as fi transformat,

De tine a fost ars, distrus, complet ruinat.

Au fost ani frumosi, o perioada cu-adevarat de aur,

Pe care voiam s-o tin minte, nu cu buretele s-o sterg,

Dar dupa ce tu ai facut, pe-un cer albastru, nour

Nu vreau decat sa uit si-nainte drept sa merg. 

Aceste randuri tot le scriu, le duc la bun sfarsit.

Prin cate-am trecut, avem nevoie de o-ncheiere,

Dar numai gandindu-ma, lacrimi incep sa cada subit

Spun “stop”, “adio” si nu doresc nicio revedere.

Si tot nu pot sa tac, am crezut ca acela este-apusul,

Dar mainile n-au stare, imi tremura si-a-nceput si pixul

Sa se miste singur pe foaia patata, trasand litere ciudate

Pe care-am decis sa le pastrez si sunt mai jos atarnate.

As vrea sa-mi zici ca nu e-asa de fapt, ca minti,

Ca totu-i doar o farsa, o nefericita intamplare,

Dar banuiesc ca pentru tine-i mai usor sa renunti

Decat sa faci o schimbare.  

PS: I hope you like it. I wrote many about it, but this one is about a girl. Don't be jealous, please. 

Nu am fost destul pentru tine.

          Ma intreb cum se face ca revin aici mai ales in momentele cele mai grele din viata mea. Nu stiu daca asta se poate numi un moment dificil, poate unul important, dar care nici simplu nu este. Cred ca nici macar nu are sens ceea ce scriu acum, ca mi-am cam iesit din mana si toata postarea asta probabil o sa para a fi mai mult o schita, decat ceva pe bune. Poate si eu imi doresc un pic sa nu fi fost real. Un pic mai mult...

          Nu o sa dau detalii prea multe sau cel putin o sa incerc sa ma abtin din a o face. Simt ca este ceva atat de murdar si dureros incat nici nu merita sa mai deschid subiectul, dar o sa o fac. Stiu ca o sa ma ajute sa trec mai usor peste, sa las in spate ce s-a intamplat. Daca nu, macar cu speranta ca o sa pot vreodata sa o fac sa raman...

          Nu pot nici macar sa plang. Nu mai pot sa vers nici o lacrima. Ma simt asa de dezgustata, de parca cineva mi-a picurat ulei de peste pe limba si nu stiu cum sa-l scuip mai repede afara. Incep sa cred ca sunt prea sincera, prea inocenta pentru lumea asta. Vreau sa fie totul bine pentru toti, vreau sa-i ajut, vreau sa fiu buna, vreau sa-mi pastrez limitele morale impuse. Tin la prietenii mei cam la fel de mult pe cat tin la familia mea. Intotdeauna am incercat sa fiu acolo pentru ei in momentele grele, i-am iertat poate chiar si cand nu au meritat o a doua (in cazul asta inmultiti numarul 2 cu inca vreo 10) sansa, i-am sustinut, i-am ridicat de jos cand au avut nevoie si eu cu ce m-am ales? O palma zdravana peste fata. A durut asa tare pe moment incat cred ca a fost chiar un pumn.

          Tot imi inchid ochii si incerc sa ma gandesc daca am gresit eu cu ceva sau doar este norocul meu sa dau peste indivizi care profita si apoi lasa, care sunt prea gelosi pe anumite lucruri, care cauta modalitati sa ma elimine, care vor sa ma vada distrusa complet. Ce e cu tot sadismul asta? Suntem toti oameni si totusi unii nu se comporta conform instructiunilor de folosire ale vietii. Sunteti atat de cruzi, atat de parsivi. Ma intreb ce alte arme mai aveti pe langa manipulare, santaj emotional si victimizare. Macar asta ma bucura: nu o sa mai fiu prin preajma voastra inde-ajuns de mult incat sa aflu. 

        S-a dus. RIP prieteniei de aproape 14 ani, 2002-2015. Nici macar nu a atins punctul majoratului sa-i fac petrecere. Saraca... Atat de chinuita, cu atatea urcusuri si coborasuri. Inca ma face sa ma gandesc... De fapt, nu vreau sa o fac. Nu vreau sa-mi mai amintesc. Deja am trecut de la tristete si suparare, la altceva. Ma simt nervoasa, confuza, calma si ranita in acelasi timp. Nici macar nu stiu daca este posibil, dar sar de la una din alea patru la cealalta. 

          Am pus evenimentele intamplate in ordine, l-am studiat pe fiecare in parte si nu mi-au mirosit decat a tradare, viclenie, profitare, lovitura perfect planuita, care astepta doar momentul oportun de lansare. 

          Majoritatea imi spun sa fiu linistita, sa ignor aceste intamplari si sa las karma sa isi faca treaba, dar partea mai activa striga sa ripostez, sa fiu agresiva. Eu am ales prima varianta, desi incep sa cred ca nu ar fi trebuit. De atatea ori am lasat de la mine si am zis "Ii las in voia karmei" si pana acum am fost dezamagita de fiecare data. Poate eu am fost persoana rea si pe mine trebuia sa ma ajunga karma, nu pe ei, dar cum se face ca omul asta "rau" si "periculos" este cel care nu riposteaza si incearca sa dreaga orice situatie cu calm, cu vorbe si nu apeleaza la violenta? Nici nu mai stiu ce sa zic, ce sa cred, ce sa fac, cum sa reactionez. Asta mi-a dat toata moralitatea mea peste cap. A fost atat de sub centura, atat de imatur si cred ca raman fara cuvinte cand vine vorba de a descrie evenimentul. 

          Creierul meu nu imi da nici el pace deloc. Pe unde ma uit, dau numai peste idei si momente care-mi revin in cap si nu vor sa iasa. "Ah, melodia aia ii placea ei..." si "Mereu a vrut sa incerce asta." si "As vrea sa ii dau poza asta. E pe gustul ei." si "Vreau sa ii zic cat mai repede de asta.". Acum nu o sa mai existe nimic de genul. Nu o sa mai am pe nimeni pe care sa stiu ca pot suna la 3 dimineata cand ma lovesc prea tare problemele si vreau sa scap de ele de pe suflet, cand plang si vreau sa vorbesc cu cineva. Oricat as tine la alti prieteni de-ai mei, nu cred ca voi avea vreodata asa ceva cu oricare din ei (but maybe they can prove me wrong). Poate vorbeste doar pesimismul din mine acum, poate e doar partea aia din suflet care nu mai e acolo. Imi simteam inima asa completa inainte cand ma gandeam la aceasta persona, iar acum nu simt decat un gol imens. Poate maine o sa treaca, dar azi e prea greu de suportat aceasta senzatie. 

          M-am saturat sa pierd atat de des. Cum ies din joc? 

PS: You're a fucking asshole. Really. Sometimes I'd rather have the thing with you happen all over again than keep losing "friends". 

Maladaptive Daydreaming - O serioasa tulburare psihologica sau un mod de a te salva?

     A venit si 2015 si s-au facut 4 ani de cand am acest blog. Ce-i drept, as fi putut sa scriu mai mult, dar este mai bine sa fie putin, dar bun, decat mult si prost. Nu stiu ce sa zic. Iarasi nu stiu cum sa exprim ceea ce simt sau intr-un mod in care sa inteleaga si altii macar pe jumatate, asa ca o sa incerc sa vorbesc de una din cele mai recente probleme. 

     Mai stiti postarea in care vorbeam despre modul in care imaginatia mi se pare mai interesanta si mai activa decat ceea ce se intampla in viata reala? Daca da, o sa puteti intelege mai bine ceea ce vreau sa spun in postarea aceasta. Daca nu...

     De curand, am descoperit ca ceea ce eu numeam de fapt "salvarea mea", ceea ce fac de cand eram mica (in jurul varstei de 7 ani), ceea ce m-a ajutat sa continui, sa-mi descopar parti ale mele care nu credeam ca exista, sa trec peste momente grele si sa ma impac cu anumite ganduri/situatii, ceea ce mi-a dezvoltat caracterul ca si scriitoare, este un defect. Glumeam, dar tot e vorba de ceva serios. Din cate am cautat, nu am putut sa-i gasesc un echivalent in romana, asa ca explicatia ce urmeaza o sa contina si parti in engleza. 

     Maladaptive Daydreaming/Excessive Daydreaming este un concept psihologic introdus de Eli Somer, ce consta in fantezii care inlocuiesc interactiunea umana si intervin in mod negativ in dezvoltarea academica, interpersonala sau functionarea vocationala. In general, aceasta tulburare psihologica este asociata unei traume din copilarie (violenta, abuz, neglijare, divort etc.) care motiveaza victima sa rupa legatura cu lumea amenintatoare din jur, folosindu-se de aceasta stare pentru a depasi problemele reale. 

     Inca se fac studii asupra acestei "boli", dar mai multe informatii se pot gasi aici - Maladaptive Daydreaming. Nici nu stiu cum sa numesc acest lucru, dar stiu sigur, din ceea ce am citit si studiat, ca la mine este prezent. Unii constientizeaza cat le ingreuneaza vietile si ce efecte negative poate avea, insa eu simt ca prin intermediul acestei stari sunt ajutata si am in permanenta pe cineva langa mine, care ma poate face sa ma simt mai bine in legatura cu singuratatea si lipsa poftei de viata, care sunt din ce in ce mai greu de suportat in ultimul timp (in principal singuratatea, din punct de vedere emotional; pofta de viata am inceput sa o recuperez, deoarece m-am inscris la Streetdance si ma simt foarte fericita, dar se stie ca exista mai multe tipuri de fericire, nu?). 

     Si totusi, de ce sa mint? Sunt momente in care devin speriata si chiar socata de ceea ce imi trece prin minte si modul in care se exteriorizeaza ceea ce simt in "vis", prin expresii si reactii specifice unei situatii reale. Chiar si asa, nu stiu daca as lua antidotul, daca ar exista asa ceva pentru asta. Au fost destule momente in viata in care "visarea" m-a facut sa fiu mai fericita (chiar cu mult) decat cu realitatea. Si acum ca scriu lucrurile astea, chiar pare ca as avea o problema psihologica reala, dar atata timp cat sunt constienta de ea, mai este o problema? Consider ca este ca o adictie, un viciu, o dependenta. Lucrul trist este ca si la tigari si la multe alte lucruri cred ca as putea renunta mai usor decat la asta. Oh, well...

PS: I keep thinking about you now more than ever. I miss you a lot and I keep on wondering what you're doing, where you are, if you're happy or satisfied with your life, if you are thinking about me from time to time or even remember me. I wish I could give this up, but it seems like you're my other addiction that I can never let go of. 

The Wrong Kind.

     We were outside, in the more isolated part of the park. We were sitting on a bench, close to each other. It was cold. Not freezing, just cold enough for me to crawl back in your arms and stay there. You were stroking my hair lazily from time to time, eyes closed and lips slightly parted. My head was on your shoulder, but I could still notice your peaceful expression. I was the only one who could understand you, get your ways and read the truth hidden in your lies. And although our relationship was as real as possible, your official girlfriend was too. So we had to sneak out at night and meet in such places, where no one could ever find us or hear our whispers. This was like the opposite of everything that I had ever wanted to be. I used to be loyal, wanting a real boyfriend, that I would never cheat on. I used to care for the feelings of those around me, but you were just too much for me to handle. I could not act like I didn’t hear the deafening sounds of my heartbeats. I could not act like I didn’t notice your smirks and slight touches that were known only by us. I didn’t know whether you loved me or not, but just for a few minutes every night, it was enough what you had shown me. I knew you were a womanizer, the worst of all. Most of the time you didn’t care. You were so in love with yourself and with the way women were falling at your feet, that you could not just keep only one relationship going.

     You looked down at me and smiled. “I’ve always liked it here. It’s so quiet” you said staring back up at the sky. It was full of stars that night. I could’ve made thousands of wishes if I’d wanted to, but none passed through my mind. I had you there and it was all that  mattered. You pulled out your phone and searched for something and pressed play. I felt like crying, but struggled not to. I hated you and loved you at the same time and sometimes it hurt so much, but other times it was like all my dreams had come to life. You were teasing me all the time and every now and then you were way too intimidating and I’d lie if I said I did not enjoy that fire in your eyes.

     You leaned down and placed a kiss on my lips. Chaste, gentle, slightly moving your lips to fit with mine like two puzzle pieces. Very unlikely of you. This innocence that you’d shown me that night. I had never seen you treat any other of your exes or current girlfriend like that. I felt special. I felt yours. It was enough and the song finally made sense now.

“There’s a million reasons why I should give you up, but the heart wants what it wants.”

PS: This is an original piece written by myself. I hope you enjoy reading it as much as I enjoyed writing it. I am not missing you anymore.

Frumoasa-i viata de studenta.

     Vreau sa-l sarut. Interesant mod de a incepe postarea, nu? Macar sunt sincera. Ma doare capul si am dormit prea mult. M-am culcat pe la 6-7 dimineata, deoarece gandurile m-au tinut treaza. Nu puteam vedea decat privirea aceea provocatoare si zambetul pe care doream din plin sa i-l sterg de pe buze. 

     Mi-a dat friend request pe Facebook. Nu pot gasi niciun cuvant sau expresia care sa descrie macar o parte din ceea ce simt eu acum. Lipsa poftei de mancare ma scoate cel mai tare din sarite. Mananc putin, nici macar jumatate din cat mancam inainte. Inima ba imi bate atat de tare incat ma face sa cred ca o sa explodeze, ba sta pe loc si ma simt goala pe interior. Pe de-o parte sunt fericita ca simt iar ceva, ca sunt pe cale sa ma indragostesc iar. Pe de cealalta parte ma oftic ca nu mi se pune si mie pata pe cineva normal. Mai intai cel mai nesimtit tip din clasa, care parea desprins dintr-un film cu adolescenti. Intre timp, un player de doi bani, mai mare decat mine cu cinci ani, cu care am ajuns la o concluzie abia anul acesta, in iarna. Apoi, tipul din liceu, care nu era treaz (luat, baut, fumat) nici macar atunci cand dormea si care uneori ma ignora, alteori flirta de parca nu ar fi existat ziua de maine (Seth). Doi dintre ei au fost ca niste enigme pentru mine, caci pe tipul cu mult mai mare, am ajuns sa-l cunosc mult mai bine, inclusiv gandurile si reactiile lui. 

     Banuiesc ca totul a pornit de la o mica trauma din copilarie, cand eram foarte "enamorata". Imi placea un coleg de clasa, care era baiat destept si cuminte, simpatic, placut de majoritatea. Eram indrazneata pe atunci, aveam curaj. I-am transmis afectiunea mea printr-un pupic purtat de vant, iar prima lui reactie a fost sa ma spuna invatatoarei. Am fost pedepsita. Normal. Cum am indraznit? De atunci, am devenit mai retrasa si mi-am ascuns sentimentele. 

     Asadar, s-a aflat si asta. Cred ca am gasit melodia perfecta. Ma amuza si mi se pare potrivita situatiilor in care ma aflu. 

PS: When I listened to this song, I used to think about you. I think this will be over for sure, when I'll stop writing these short messages for you. You're not reading them anyway. 

Veninul unui scorpion.

     Uneori, fericirea poate avea cea mai ascutita lama dintre toate. Sunt in viata. Am simtit din nou ca traiesc. Niciodata nu mi-am dorit mai mult decat acum sa trag adanc aer in piept si sa ma concentrez asupra batailor propriei mele inimi. E atat de frumos. E atat de placut. Nu m-au afectat prea mult complimentele vreodata, dar sambata am avut parte de o seara speciala, in care toate replicile de agatat la adresa mea, nu mi s-au parut dezgustatoare ca in mare parte a timpului, ci niste simple vorbe ce-mi gadilau orgoliul. Am auzit de la cat de frumoasa/draguta/simpatica sunt pana la "Ma innebunesti" si "Arati bestial" si tot asa. Am incercat sa pretind ca atingerile nu erau intentionate, ci doar mici "accidente" datorate aglomeratiei, dar cam greu de ignorat acest lucru cand unii ma prindeau de mana fara nicio problema si insistau sa dansez cu ei, sa le acord macar pentru o secunda atentia mea. 

     Probabil par destul de ingamfata, mandra, plina de mine, in aceasta postare, dar acesta este doar efectul unei nopti reusite. De obicei, nu sunt atat de increzatoare in mine, atat de infumurata, si oricine ma cunoaste poate confirma acest lucru. Si totusi, pentru cele cateva fraze pe care o sa le insir aici, vreau sa ma simt asa. 

     Sper ca niciuna din persoanele pe care le-am intalnit sa nu citeasca aceste randuri vreodata, asa ca, te rog, daca te simti cu musca pe caciula, apasa pe X si paraseste aceasta pagina, inainte sa ma fac de rusine sau sa ranesc pe cineva cu sinceritatea mea. Multumesc pentru intelegere (Iar daca nu ai facut-o, probabil ne potrivim, rebelule! Acum iesi.).

     Cei care nu se incadreaza in acea categorie, sper sa aveti parte de o lectura placuta si sa vi se para macar pe jumatate atat de interesanta pe cat mi s-a parut mie seara asta. Also, I'm switching to English for a second here. I didn't lose my touch! I guess it does run in the family, after all. 

(In timp ce scriu asta, ma uit la Tom&Jerry pe Boomerang si ascult muzica. O atmosfera placuta.)

     Buuun. A fost prima seara in care am iesit in club fara sora mea (evenimentele nu se pun). Am fost insa insotita de doua prietene, cu care nu am stat prea mult, fiecare avand tinte si diverse planuri legate de acea seara. M-am comportat ca o persoana responsabila, am avut grija de ele, eu fiind cea mai mare, si am baut si cel mai putin (desi asta se intampla de obicei - nu sunt o fana a betiilor sau alcoolului, mai ales in cluburi). Prefer sa fiu constienta de ceea ce se intampla in jurul meu si sa pot sa-mi controlez fara probleme reactiile, gandurile si corpul. 

     In nebunia noastra de fete tinere si libere, am facut un pariu: cine reusea sa sarute prima un tip primea de la celelalte doua o bere. Mi-era indiferent premiul, voiam doar sa fiu cea care castiga. Prima tinta a fost un pusti cu un an mai mic ca mine, dar ideea a fost rapid eliminata. Totusi, am standarde, iar persoanele din liceu nu sunt incluse. Mi-au ajuns 4 ani. A doua tinta a fost un student la medicina, simpatic, cu care nu am vorbit prea mult si in momentul acela parea cea mai buna alegere. A picat si ideea asta si intamplator. Era atat de aglomerat, ca abia puteai sa te misti, ce sa mai zic si de dans. In timp ce cautam o zona mai libera, daca exista asa ceva, ne-am ratacit unul de altul, iar el a ales sa nu ma mai caute si nici eu nu m-am obosit sa ma duc dupa el. 

     Am inceput sa dansam toate trei si fara sa realizez atunci, i-am zambit unui tip si cred ca el a primit mesajul gresit, caci a venit la noi si s-a prezentat, concentrandu-si atentia (din fericire) pe una dintre prietenele mele si nu pe mine. Inainte de asta, zarisem un alt tip, extrem de dragut, cu niste ochi superbi, caprui, si niste gropite, pe care le-am observat cand mi-a zambit de vreo cateva ori. Dupa ceva timp, s-a pierdut in multime si eu, plictisita de compania tipului cu camasa alba, care prefera sa nu observe expresia nemultumita de pe fata lui A., continuand sa danseze pe langa ea, am plecat sa-l caut. Am dat cateva ture de club, nu doar ca sa-l gasesc, ci si in speranta ca poate gaseam pe altcineva, dar intr-un final, m-am intors la fete, care erau tot in compania acelui tip. Spre surprinderea mea, mai era cineva acolo: cel pe care pusesem ochii si sperasem sa-l revad. De aproape, aspectul lui elegant mi s-a parut si mai atragator. Purta o camasa neagra, deschisa la primii doi nasturi, si niste pantaloni, oarecum mulati, nu-mi amintesc daca erau jeansi sau altceva. Am dansat pe vreo cateva melodii, destul de apropiati, si ne-am "despartit", bonusul fiind un nr. de telefon. Tot ce pot spune, e ca mi s-a parut putin prea stylish pentru mine, chiar daca era destul de sexy. 

     Siii...pregatiti-va! Va avertizez ca acum e punctul culminant, din punctul meu de vedere, desigur. Eram destul de plictisita si simteam ca ma sufoc de la toti oamenii ce ma inconjurau. Le-am tras pe fete dupa mine si am iesit toate afara. Eu purtam niste pantaloni cat se poate de mulati si un maieu mai lejer, semi-transparent si albastru, iar faptul ca am stat in aerul rece asa, i-a surprins pe unii. Mi-am intalnit doi fosti colegi, ce-i drept nu dintre favoritii mei, dar nu pot spune nici ca-i detest. Am stat ceva cu ei si ne-am amuzat toate trei, pana am fost intrerupti de un cunoscut al lui A., care nu stiu daca a facut bine sau rau ca a bagat-o in seama. Fostii mei colegi au disparut rapid din peisaj si ni s-au alaturat amicul lui A. si cel care-l insotea. Numai cand ma gandesc la cum a putut sa ma puna pe ganduri un tip mai mic decat mine si sa ma faca si acum, la ora asta, doar amintindu-mi, sa exclam de nebuna "Doamne! Nu pot sa cred! Deci...nu pot sa cred!". 

     Dupa ce ne-am prezentat, a inceput si el sa pice in rand cu ceilalti, complimentandu-ma si uimindu-ma prin ideea lui cum ca eu as semana cu Jessie J sau Julie Mayaya (ce-i drept, de cea din urma nici nu auzisem pana atunci). M-am simtit atrasa de el ca un metal de magnet (ok, cred ca e o comparatie proasta). Are pierce in limba si de cand am observat asta, ma tot uitam la buzele lui, urmarind fiecare miscare si intrevedere a accesoriului, intrebandu-ma cum saruta si cat de bine. Tot isi umezea buzele cu limba sau se juca cu pierce-ul, avand mai mereu un "smirk", de fiecare data cand se uita la mine, chiar daca vorbea cu altcineva. Ok, I am gonna switch to English once again for a moment. If you could only see me right now, what a mess I am. I keep talking to myself  and having sudden outbursts of "OMG. I can't believe this.". 

     Prietenul lui mi-a cerut o tigara, iar eu cum sunt extrem de darnica (nu), l-am intaratat putin, refuzand sa ii dau una direct. Il tot intrebam daca are peste 18 ani si ii ziceam ca nu e bine sa fumeze si tot asa (of course, I did all this in my best teasing tone ever). La un moment dat, nu mai stiu exact ce a zis GD si am inceput sa rad. Atat a trebuit sa fac. Dupa nu am mai avut pace, iar prietenele mele ma iubesc destul de mult incat sa nu intervina (si aici sunt cat se poate de serioasa; daca interveneau, nu mai prindeau ziua de azi). Prietenul lui tot incerca sa ma gadile ca sa ma faca sa rad, dar el nu s-a obosit cu tactici asa de complicate (cereau un anume efort fizic, totusi...). Doar se punea in fata mea si zambea, lasand intre corpurile noastre doar cativa centimetri, si tot ma provoca verbal. Nu am crezut niciodata, pana ieri, ca un tip de 18 ani sau 19 sau cat o avea, poate fi atat de intimidant (dominant - nu stiu cum sa explic, doar ca avea asa un aer autoritar, dar in modul ala sexy, care te atrage si te face sa vrei sa...). Fata lui era atat de aproape de a mea, ca eu ori imi acopeream gura cu palma ori intorceam capul, de fiecare data razand. Diabolicii aia mici, tot facand asta, m-au bagat la colt si atunci chiar m-am gasit nevoita sa cer, cu adevarat, ajutor. Am reusit sa ma strecor si sa ma pozitionez in dreapta, mai spre strada. 

     Aoleu, cred ca o sa trezesc pe cineva. Gandindu-ma la ceea ce urmeaza sa scriu ma face sa rosesc incontinuu si sa exclam, avand un zambet tampit pe buze. Siiii, ca veni vorba de buze, baietii ne-au dezvaluit adevaratul motiv pentru care ei erau acolo: evadasera de la o petrecere ca sa petreaca putin in clubul asta. Din moment ce trebuiau sa se intoarca, si-au luat pe rand "la revedere" de la noi, incepand cu A. si terminand cu mine. Cand el a ajuns in dreptul meu, m-a pupat pe obrajii si dupa se opreste si se uita la mine, rostind niste cuvinte, la care CLAR nu ma asteptam: "Te-as fi sarutat pe buze, ca tare vreau asta, dar nu stiu daca ai prieten sau nu.". Tot ce am putut sa fac a fost sa injur in mintea mea (toate blestemele incluzand si cuvantul "subtil" pe undeva pe-acolo) si sa rad, uitandu-ma la S., sperand ca poate o sa ma scape ea. Dupa cateva secunde de awkward silence, S. i-a spus ca nu am prieten si am observat cum a inflorit cel mai sexy si diabolic zambet pe buzele lui. "Deci, asta inseamna ca pot sa te sarut?" m-a intrebat el si eu nu stiam ce sa zic. Ma blocasem si eram emotionata si imi batea inima tare (yey! I can finally feel something again) si simteam golul ala in stomac, pe care il mai simt si-acum. I-am dat verde si m-a sarutat in cel mai cute mod posibil, cu ochii inchisi. It was just a simple peck, but it was totally worth it, those few seconds I felt his warm lips on mine. I was so into it, I couldn't even tell what he tasted like. 

     Si asteptati! Asta nu e tot! Parea cat se poate de uimit (nu stiu de ce), iar de data aceasta eu eram cea care zambea satisfacuta (nu va ganditi la prostii). S-a intors sa plece, dar nu a durat mult intentia lui, pentru ca s-a intors si m-a intrebat daca poate sa ma sarute iar. Why deny him of such pleasure? Soooo, I accepted and he kissed me, long and nice (but still just a peck), then placing multiple short kisses back on my lips, before taking his leave. Eu incantata si total aeriana, m-am intors spre A. si i-am spus ca am castigat pariul, desi nu mai avea absolut nicio importanta pentru mine in momentul acela. A. mi-a spus ca trebuia sa fie French kiss si nu doar un peck. Mai in gluma, mai in serios, fac eu: "Atunci ma duc dupa el!" si ii strig numele (in asa fel incat sa auzim doar noi, nu toata strada), dar baietii plecasera deja. Din momentul acela nu ma puteam gandi decat la cat de mult vreau sa-mi dea un sarut adevarat, mai ales ca eram curioasa ce efecte poate avea pierce-ul (desi e cam ciudat zis "efecte", dar scriu deja de o ora si ceva, moarta de somn, si chiar nu imi vine cuvantul exact in minte). 

     In fine. Ne-am intors in club si *fast-forwarding* am mai intalnit un tip, care este cat se poate de "perfect" cum ar zice unele, dar incep sa cred ca eu am o definitie diferita de cea a lor. Poate baietii considera ca unele lucruri sunt neinsemnate, dar fetele observa si trec in revista multe. De exemplu, nu a incercat nici macar o data sa ma sarute, rezumandu-se doar la chaste kisses on my cheek (or shoulder or neck), nu mi-a pus mana pe fund, a fost dragut si intelegator. Am vorbit destul de mult si cu el mi-am petrecut ultima parte a serii, plimbandu-ne prin club. Cadoul de despartire a fost nr. meu. 

     Si totul este trist. Am dat peste doi tipi draguti, de treaba, cu doua stiluri diferite, dar amandoi atragatori, mai in varsta decat mine (unul cu un an, iar altul cu vreo 5-6), iar eu stau aici si ma gandesc la un pusti mai mic ca mine, scorpion ca zodie, si player. Prietenele mele, ca sa-si exprime dragostea "eterna", mi-au trimis cateva cuvinte de sustinere: "Pe femei trebuie sa le tratezi cu respect, pentru ca daca te comporti ca un nesimtit, se indragostesc de tine". De altfel, pe la pranz, astazi, GD a vorbit cu A. si i-a cerut Facebook-ul meu, dar nici pana acum nu mi-a dat add. Ce o avea in cap? Ceilalti doi m-au surprins cu o premiera si m-au sunat amandoi azi si mi-au dat mesaje. Hai ca ma-nvat! 

     Scuzati postarea lunga. Mai erau lucruri de spus, mai ales despre ultimul tip, dar ala era deznodamantul si resemnarea mea. Orice ar fi facut, deja mi se pusese pata pe unul (si nu iese nici cu Vanish) si nu cred ca o sa scap nevatamata din asta. O sa mai postez inca ceva mai incolo. This is not over. Din nou, scuzati-ma pentru micile interventii in limba engleza, dar nu ma pot abtine. Mi se pare ca unele lucruri sunt mai bine intelese sau exprimate intr-o anumita limba. 

PS: I missed you last night. But now I am definitely getting over it. You're the closed chapter in my life, one that I will always remember with regret and supressed feelings. 

Dear, Mr. Somebody.

     Cum ar fi sa se indragosteasca cineva de ceea ce gandesti, de ceea ce vrei, de ceea ce esti si nu doar de trup, simpla delimitare fizica a fiintei noastre? Mi-ar place asta. 

     "I am in love not only with what you see in the mirror. But I am in love with your soul, your entire being and existence. I am in love with your thoughts, your beautiful, creative mind. I am in love with the real you, that is not afraid of the world's meaningless opinions, sharing what she's really thinking of."

     Stiu ca am zis ca o sa postez altceva, dar astazi imi simt creierul invadat de ganduri ce nu ar trebui sa fie acolo. Nu mai este nimic la fel. Incetul cu incetul, cu fiecare zi, cu fiecare an, observ mici schimbari, apoi apar si altele care sunt majore si tot asa, pana nu mai se repeta deloc ce era in trecut, ce obisnuiam sa iubesc. Simt ca sunt singura care sta pe loc. Ma uit la prietenii mei care gasesc cate ceva de facut in fiecare secunda, contribuind la ceea ce vor fi si vor avea in viitor, iar eu... Eu nu fac nimic. Sunt ca stalpii de pe autostrada, iar restul sunt masinile ce trec in viteza. Simt ca voi fi uitata curand, lasata intr-un colt. E ciudat sentimentul si doare putin, dar nu destul incat sa-mi atraga atentia si sa apese butonul semnalului de alarma. 

     Am atins acel grad de indiferenta, in care nimic nu mi se pare interesant sau ca-mi poate schimba viata. Singuratatea deja mi se pare ceva normal si atat de frumos. N-am realizat niciodata cat de placuta poate fi compania propriei mele minti. Se pare ca am visat prea mult in astia 19 ani, iar acum realitatea mi se pare prea banala. 

     Draga cineva, te rog vino si schimba asta. 

PS: Now I miss you more than ever. I can feel the shattered pieces of my heart piercing through my skin. Come and put them back together. 

Realitatea este visul. Imaginatia este viata.

     Si a mai trecut un an. Si tot disparuta ramane abilitatea mea de a scrie. O strig, o caut si ea tot nu apare. Stau in camera mea, ascultand aceeasi melodie pe repeat (Exo - Thunder) si tragand din cand in cand cu ochiul la TV. Nimic interesant de facut, iar filmul difuzat (The Hobbit, prima parte) nu poate sa ma convinga sa il vizionez. L-am mai vazut si chiar as mai face asta oricand, cu cea mai mare placere, dar acum nu este momentul. Nu pot sa-mi gasesc cuvintele. Nu pot sa-mi pun gandurile in ordine. Mintea mea a fost invadata de o fantezie, de o lume ireala in care am ajuns sa traiesc. Este trist. Stiu. Asta o face cu atat mai interesanta. Prietenii imi spun ca sunt nebuna, ca n-ar mai trebui sa stau in casa asa mult, ca ar trebui sa-mi gasesc o activitate care sa-mi puna viata inapoi in miscare. Dar ei nu stiu ca viata nu sta pe loc si nu asteapta? Ce rost are sa ma apuc de ceva care oricum o sa ramana neterminat? Ma uit in jur si vad persoane fericite, alaturi de persoana iubita, alaturi de cei in care au incredere (sau nu), alaturi de familie. Si apoi intorc capul spre oglinda. Tot ce vad este o iluzie. Am ajuns sa confund realitatea cu lumea imaginara. E mult mai usor.

     Sunt o lasa. Stiu. Fug de probleme, refuz sa le confrunt. Nu vreau nici macar sa-ncerc si toti se-ntreaba de ce. Raspunsul e simplu: m-am saturat sa tot fac asta. Poate am cedat prea curand, prea devreme. Viata mi-e abia la inceput si eu ma lasat doborata de lucruri banale. Sunt pur si simplu plictisita. Am un program care nu-mi ofera niciun fel de satisfactie: acasa, facultate, conversatii cu oameni care nu-mi starnesc deloc interesul, acasa. Sa nu se-nteleaga gresit. Aici nu este vorba de simplitate. Imi place sa merg la facultate. Pot spune ca uneori e chiar distractiv. Ma inteleg cu unii colegi, de care m-am apropiat si au preferintele asemanatoare cu ale mele. Ma simt bine in preajma lor, dar atat. Nu mai simt acea scanteie care ma punea in miscare cu adevarat. Totul mi se pare normal si partial nedemn de atentia mea totala. Banal. Obisnuit. Cred ca acestea-s cuvintele care sunt cele mai apropiate de parerea mea.

     Vreau pe cineva (sau ceva) in viata mea care sa ma faca iar sa fiu nerabdatoare sa ma trezesc, sa deschid ochii. Vreau sa ascult melodii si sa-mi bata inima tare si sa zambesc fara motiv, sa simt muzica, nu doar sa o aud. Vreau sa gasesc din nou acea motivatie, dorinta de trai, multumirea ca inca respir si ca sunt sanatoasa. Vreau sa nu mai fiu absenta. Vreau sa ma strige viata pe nume si sa pot sa zic "Prezenta!" cu toata fiinta mea. Nu este posibil sa se intample inca o data, asa-i? Si ma intristez si mai tare cand stiu ca am avut toate astea, iar acum nu mai sunt. Au disparut dintr-odata.

     Si totusi... As mai vrea sa port conversatii tarzii, pe cele mai neasteptate teme; sa primesc mesaje, care nu au niciun sens pentru altii, dar imi comunica atatea lucruri mie; sa merg pe strada, sa trec pe langa acea persoana draga mie si sa ma multumesc doar cu o simpla atingere, deoarece stiu cu siguranta ca ne vom revedea si in ziua urmatoare; sa fiu mandra de mine si de ceea ce sunt azi, de toate lucrurile dificile pe care le-am depasit anul asta datorita faptului ca am fost destul de puternica. Dar acum nu mai sunt... Chiar daca pot sa fac lucruri la care nici nu m-as fi gandit inainte ca le pot face (cum ar fi nu doar sa tac si sa inghit, ci chiar sa-mi impun punctul de vedere), asta este doar la suprafata ca un fel de sistem de aparare automat.

     De aceea realitatea mi se pare ca este doar un vis urat si imaginatia mea este cat de poate de reala. Am acea lume oricand cu mine si chiar daca pare ciudat, ma face sa zambesc, ma face fericita. Am prietenii, pot sa-mi urmez visele ce par imposibile in realitate (sau intr-un viitor cat se poate de indepartat), pot sa fiu cu cei cu care-mi doresc cel mai mult sa fiu si sa iubesc din nou. Este ciudat cum niste cuvinte, care nu sunt de fapt acolo, ma fac sa rad, sa rosesc, sa simt modul in care ma indragostesc treptat de creatiile mintii mele. Si acum ca scriu toate astea, chiar suna a nebunie pura, dar este o nebunie atat de dulce, care ma ambitioneaza intr-un mod straniu si infricosator pentru mine, in acelasi timp. Imi da speranta ca intr-o zi poate o sa se adevereasca tot ceea ce gandesc si o sa scap din Iadul asta (aaah, dar am scris despre asta si uite cum mi-au schimbat poeziile viata).

     Nu am explicat chiar pe larg ceea ce se-ntampla acum cu mine, ce este in mintea mea. Ar dura prea mult, dar o sa ma sacrific si o sa caut cuvintele necesare care sa fie cat mai apropiate de sensul a ceea ce vreau eu sa exprim. Urmatoarele postari cel mai probabil despre asta o sa fie: idei, momente si trairi din acea viata parelela a mea, unde sa gasesc ceea ce caut nu este imposibil. Atentie! Totul este doar o fantezie de-a mea, ca un fel de poveste cu inceput, dar fara sfarsit, la care "lucrez" de ceva timp. Imi este foarte greu sa ma apuc iar de scris si aceasta este prima mea tentativa, deoarece o sa postez un fel de rezumat (fiind omise parti cheie/parti importante).

PS: I don't know what to say. I don't even know what I feel anymore or for whom. All I know is that this is your fault: all the emptiness I feel and this sickness that doesn't seem to go away.

Un nou inceput.

     Si uite-ma iar cum scriu si scriu fara oprire. S-au intamplat iarasi o multitudine de lucruri si nici nu stiu cu ce sa incep: cu dragostea, cu familia, cu scoala, cu felul in care ma simt. O sa le iau in ordine, de la cele mai usoare, la cele mai grele.

     In primul rand, cu parintii am o relatie mai apropiata ca oricand. Ma inteleg foarte bine cu ei si simt ca este reciproc sentimentul. Nu mai am secrete fata de ei si nu am ce sa le reprosez. M-au inteles si cand a venit vorba de ultimul viciu al meu: tigarile. Ma simt bine ca mi-au lasat libertatea de a alege si a-mi face singura alegerile in viata, pana la urma, am si eu 18 ani acum, in sfarsit. Din nefericire, n-au fost singurii care au aflat. Dintr-un accident, din lipsa mea de atentie probabil, a aflat si bunicul meu care nu a primit vestea cu aceeasi intelegere parinteasca si a inceput sa-mi zica chestii si sa-mi interzica. M-a pus sa arunc pachetul pe care-l aveam, dar spre norocul meu, nu a si verificat cand am facut-o. Mi-a spus sa nu se mai repete, ca face rau la sanatate, costa bani si mai stiu eu ce. Ma intreb daca aceleasi lucruri le-a zis si tatalui si matusii mele cand s-au apucat de fumat si el a aflat. Mdaa, nu cred. Sper doar sa pot sa le spun alor mei ca el stie, inainte sa-i vina vreo idee nebuneasca si s-o faca el. Vreau sa fie pregatiti si sa stie cum sa reactioneze, doar ca probabil mama o sa ma omoare si o sa ma dea cu capul de toti peretii ca l-am lasat sa afle. Nici nu stiu cum si-a dat seama. Al naibi nas de fost fumator.

     In al doilea rand, ma simt excelent si sunt fericita cu adevarat. Nu-mi lipseste nimic si am realizat si unele lucruri mai importante. Dupa ziua mea, mi-am dat seama ca o prietenie adevarata e indestructibila si ca atunci cand tii la cineva, tinzi sa le ierti greselile mai repede, oricat de grave ar fi. Cu cat inaintez in viata, cu cat cresc, experimentez si realizez cata dreptate aveau unii in spusele lor si incep sa filosofez si sa ma gandesc din nou la ce e bine si ce e rau. Fac diverse alegeri si devin din ce in ce mai importante. Cu facultatea am rezolvat-o partial, caci stiu unde vreau sa dau, acum mai trebuie sa si intru.

     Si acum vine al treilea lucru si cel mai important si cel mai greu. A dat dragostea peste mine...din nou. Cupidon si-a scos sagetile si de data asta a tras cu o mie deodata ca sa se asigure ca ii iese. Este un baiat extraordinar care a intrat pur si simplu in viata mea si a dat-o peste cap. Nici nu stiu cum sa descriu. Nu pot sa mi-l scot din cap. Se intampla din nou si minunea mare este ca he's a good guy, no more bad boys for me! Odata cu el, mi-a revenit si inspiratia pe care am cautat-o toata vara. Mi-a fost dor sa ma simt asa. Sper sa iasa bine de data asta. Nu am de gand sa dau mai multe detalii, deoarece simt ca daca o sa mai spun ceva, toata fericirea mea o sa dispara treptat. Oarecum pot spune ca blogul asta este in acelasi timp si salvarea, dar si blestemul meu.

 

 

 

     Si uite inca o tipa obsedata de melodia asta, doar ca eu am motivele mele. Imi aduce aminte de...

 

PS: You don't deserve any more words from me. Life goes on, so hurry and jump on the boat. I don't want to see you ever again, because I know that if I do, it'll be the end of me.