Friends Forever

          Hey! M-am intors. N-am mai scris din mai din cate am vazut si pot spune ca nu ma simt prea diferit. Acum am o senzatie de gol, de parca as fi murit si a ramas in urma doar o carcasa. Mama a fost iar in spital si de fiecare data cand paseam pe coridor, indreptandu-ma spre salonul ei, ma rugam sa o gasesc cu zambetul pe buze. Desi zambea totusi, simteam cum mi se strange inima. Statea acolo, intinsa pe pat, neputincioasa. Doare sa-ti vezi parintele asa, cel care te-a crescut si mereu a mascat durerea ca tu sa nu te ingrijorezi. Voiam sa zic, sa strig tare cat ma tineau plamanii "Mami, ma bucur ca esti bine!", dar nu am facut-o. M-am apropiat de pat si m-am asezat pe scaunul de langa. Mi-am lasat capul sa cada pe umarul ei si o tineam de mana. Mi-a zambit si m-a privit in ochi si am simtit o caldura incredibila cuprinzandu-ma, desi geamul era larg deschis. M-am simtit bine. Tata statea chiar in fata mea, pe celalalt scaun si se uita la noi zambind. "Ii era dor de tine." a zis el si am vrut sa zic "Nu.", dar doar am scos limba afara si m-am strambat la el. Le-am auzit rasetele, de care imi fusese asa dor. Cat a stat saptamana asta in spital, l-am supravegheat pe tata si am vazut ca era ca o fantoma. Aproape nu manca, era mereu obosit, suparat, dar cand l-am vazut cu mama, mi s-a umplut inima de bucurie. Ii zambea intr-un fel magic si mi-am zis "Asta trebuie sa fie dragostea." si chiar era. Imi venea sa plang si a trebuit sa ies din salon ca sa-mi ascund lacrimile si atunci m-am bucurat ca a sunat bunica'mea, permitandu-mi sa am o scuza.

           De altele ce sa zic? Cre'ca l-am uitat pe idiotul ala de care-mi placea. Acum am pe altcineva in vizor si doar cand ii vad zambetul, simt nevoia sa iau primul avion spre Coreea de Sud. Multumesc, Lee Donghae, pentru ca mi-ai redat pofta sa traiesc si acum nimic nu mi se mai pare atat de plictisitor si monoton. Tu m-ai facut sa visez din nou si acum stiu ce vreau. Vreau sa ajung in Coreea, vreau sa imi deschid un restaurant, vreau sa gatesc, vreau sa scriu si cel mai important vreau sa invat, pentru ca acum am un scop. Poate par la fel ca toate fanele, dar nu sunt. Stiu ca pot, cred in mine si nu mai am nevoie de nimic altceva, atata timp cat te am pe tine. Imi iubesc parintii, rudele, prietenii, dar cel mai important, te iubesc pe tine pentru cine esti, nu pentru faima si banii tai. Ador personalitatea ta si asta nu pentru ca pari tipul perfect, dar pentru ca stiu ca asta cautam de cand eram mica si cu tine simt ca redevin cine eram odata.

            Pe alte planuri...Hmmm, poai sa vedem. Pe cand altii m-au lasat sa cad si sa stau jos pe pamantul rece, au venit persoane care m-au ridicat : Maria, Florentina, Simona si Cristina. Patru prietene la care nu as renunta usor. Nici pe toti banii din lume nu le-as da. Chiar daca am avut dispute, chiar daca rudele (parintii si altii) nu sunt de acord cu relatia mea cu una dintre ele, chiar daca suntem la distanta si acum vorbim rar, chiar daca uneori baietii mai intervin intre noi (si bautura :P si mancarea :)) si pisica =)) ), tot le iubesc. Ma simt de parca le cunosc de-o viata si chiar si cand o sa incerce ele sa renunte la mine, o sa fiu a dracu si o sa le amintesc (si cu bataia daca e nevoie) lucruri pe care probabil o sa le uite, pentru ca eu inca stiu si lucrurile minore. Va ador, nebunelor si nimeni si nimic nu poate schimba asta. Chiar daca uneori paream suparata si nervoasa pe voi, de cele mai multe ori ma jucam si ma amuzam pe seama voastra. Poate am tipat ca ai luat ultima prajitura, dar de fapt inauntru eram bucuroasa ca esti alaturi de mine si savurezi creatiile mele. Poate ca m-am suparat ca il placi pe acelasi baiat ca si mine, dar inauntrul meu era doar un copil confuz care cersea atentie si voia sa se asigure ca nu ai lasa nici macar asa ceva sa intervina intre noi (btw :-L chiar nu-l placeam...stii tu dupa cine eram pe atunci - indiciu - un idiot pe care-l urmaream de prin septembrie). Poate nu te-am mai sunat de cateva saptamani si te-am ignorat, dar aici eram doar eu incapatanata sa vad daca o sa suni tu prima si muream de nerabdare sa aud ceva de la tine, chiar si un "Buna!". Poate ne-am certat pe baietii coreeni si te-am tachinat zicand ca al tau e urat sau ca-l plac si eu, dar asa aratam ca-mi pasa. Poate n-am vrut sa merg cu tine la baie, dar asta e din cauza ca m-am saturat sa ma chinui sa nu te fac sa razi ca sa nu-i trezesc pe ai mei (sunt creepy cand sunt treziti din somn :-s ). Poate nu te-am vizitat, dar cand ne-am vazut tot te-am strans in brate si am vorbit cu tine de parca ai fi fost copilul meu, pentru ca asa sunt eu. Si doar ca sa stiti, poate n-o arat, dar mereu sunt certata pentru ca ii pun pe altii inaintea mea. Si acum...

O melodie --->

Si un fragment din ceva scris de mine(pentru ca ador partea asta) --->

              "Heechul walked towards the open window. “Are you happy?” he whispered to no one in particular. He looked up at the full moon sighing. He got the shirt from the chair near him and held it to his chest tightly. “I can still feel your presence here.” he spoke again, tears threatening to appear. “Where are you?” he asked breathing the perfume that still lingered on the piece of black material.

           The man turned around and stared at the empty bed beside his own. It was neatly done and no one has slept in it since Hankyung left. “I miss you.” Heechul said and wiped the tears off his cold cheeks. He closed his eyes and imagined that his missing lover was still there, in the same room as him. He hugged the shirt, hoping that the one who had worn it would come back. “Stay with me…” Heechul whispered, but it was too late. Hankyung was already gone. "

Si inca o melodie ---> 

Si inca un fragment --->

          "Ryeowook got up and walked towards his lover. Another night, a different perfume, another lie. The younger sighed and brushed off of the other’s forehead a few strands of hair. Yesung opened his mouth to say something, but he decided it’s way better if he doesn’t say anything. Ryeowook already knew and it was not necessary to voice it out that he was not the only guy in Yesung’s life.

           Yesung hugged the younger to his chest when he saw tears sliding down his cheeks. “I love you. You know that right?” the older asked breathing in the smell of the other’s shampoo. “It’s over, baby. It’s not us anymore when there are other people involved. At least on your side…” Ryeowook whispered, his warm breath brushing against Yesung’s cold skin. “In the end, I still come to you. You are the reason I’m alive. You give me the oxygen I need to live. You give me everything. They mean nothing to me.” the words got right to Ryeowook’s heart and there it was. Another night has passed, but he still trusted Yesung. He loved the older truly, from his hair to his eyes, from his lips to his collarbones, from the cheesy words Yesung said to his lies. "

Si un scurt La Revedere pentru moment.

                  Forever yours,

                             Kim Yun Hee aka Tina Kim aka Yuri aka Ashley aka Florentina aka EU.

Ca in prima zi.

     Cand am pus titlul poate m-am gandit la ceva legat de dragoste, dar nu despre asta vreau sa scriu. Probabil undeva prin postul asta tot o sa ajung la punctul in care o sa scriu si despre "love" si imi cer de la inceput scuze celor care citesc ca nu ma pot abtine de la a scrie despre iubire.

      Adevarul este ca m-am decis sa postez pentru ca ma simteam pierduta, singura si emotionata. De vineri ma gandesc numai la concursul sportiv ce va avea loc miercuri. Am emotii ca un copil mic in prima lui zi de scoala. Ma gandesc la ce se va intampla si cum desigur eu sunt o pesimista cu imaginatia bogata, imi vin in minte numai situatiile penibile in care m-as putea afla. M-am indragostit de basket si vreau sa ajung sa joc cat mai bine. Nu stiu ce m-a atras la acest sport, dar pur si simplu acum daca stau o pauza fara sa joc basket, deja simt ca mor.

      In ultimul timp de asemenea, visez. Pur si simplu stau pana tarziu si ma uit la tavanul alb si visez cu ochii deschisi, ma gandesc la povesti care incep cu "what if...". Ma intreb de ce nu m-am nascut in Coreea. Vreau sa traiesc acolo. Ma intreb de ce e atat de greu sa ajung unde vreau sau sa fac ceea ce vreau. Ma uit in fiecare zi la filme coreene si ascult kpop. Vreau sa fiu si eu acolo unde sunt ei. Vreau si eu sa-i cunosc, sa vad cum sunt cu adevarat, sa stiu cum gandesc. La una din orele de engleza de curand am repetat "I wish/If clauses" si majoritatea au spus "I wish I could fly". Sunt oare singura care nu-si doreste asa ceva? Sunt singura care isi doreste ceva mai bun pentru prieteni, pentru familie, pentru el...? Nu imi place ca in generala am fost considerata o ciudata si am fost numita in toate felurile. Nu pot sa-i iert chiar atat de usor pe cei care au facut asta, desi le sunt oarecum recunoscatoare. Ei m-au antrenat ca acum sa nu ma las doborata de toate cuvintele prostesti, care sunt aruncate ca sageti otravite spre mine, cu o viteza naucitoare.

      Stiam ca de la basket o s-o dau in altele si daca tot am facut-o macar sa continui. Nu stiu de ce de fiecare data cand ma apuc sa scriu pe blog incep sa plang. Aici nu scriu doar simple cuvinte, pun bucatele din sufletul meu si sper ca macar aici sa fie in siguranta. Si acum urmeaza ceva ce este deja cunoscut: inca il plac. A fost o perioada frumoasa cand nu mai simteam nimic si ma uitam dupa altii, dar a trecut...repede si am luat-o de la capat. Il vad si simt cum ma topesc si cum imi bate inima tare si mi se opreste respiratia. Probabil de asta am eu atatea emotii pentru concurs. Eh, o sa vedem ce mai imi rezerva destinul. Pana ma strecor eu sa-i fur planurile (si sa scriu un nou fic cu JaeMin ^^) va las in compania lor :

PS: melodia asta o ador si as vrea si eu intr-o zi un baiat care sa mi-o dedice si caruia sa-i pese cu adevarat  <3 de asta ador kpop singers <3 they make me smile everytime <3

Iar si iar...

    Sentimentul ciudat a revenit. Simt iar golul din stomac. Simt iar cum urca de acolo si mi se opreste in gat. Este un nenorocit de nod in gat si imi vine sa plang. Imi vine sa tip cat ma tin plamanii, dar doare prea tare pentru ca atunci cand deschid gura nu se aude nimic decat un geamat inabusit. Mi-e frica cand vine seara si se intuneca. Mi-e frica sa mai stau singura in camera. Mi-e frica sa sting luminile si sa ma pun in pat. Mi-e frica de tot. Tu o sa apari iar. Fantomele trecutului ma bantuie si nu-mi dau pace. Vreau sa trec peste, dar nu pot. M-am schimbat radical si am dezamagit multe persoane, dar in special pe parintii mei. Daca eu m-am schimbat de ce n-am putut lasa si trecutul in urma? De ce n-am putut sa te las pe tine in urma? De ce n-am putut sa te uit? DE CE?!

     Am ajuns sa nu mai suport pe nimeni din jurul meu, nici macar pe mine. Pastrez pe buze acelasi zambet rece, amarui, care iti spune sa stai deoparte, dar in spatele lui se ascunde o durere inimaginabila. Spun ca nu-mi pasa, dar mie-mi pasa sa stii. Spun ca plec azi, dar o sa ma intorc intr-o zi. Spun ca nu mi-e dor, sincer mi-e dor. Spun ca sunt ok, cand de fapt nu e deloc usor. Ultimele patru propozitii sunt dintr-o melodie a lui Criss Blaziny si versurile alea mi se potrivesc perfect. Ei cred tot ce spun, inghit falsitatea si zic ca inteleg cand de fapt nu este asa. Ei nu trec prin asa ceva, n-au trecut si sper ca n-o sa treaca. Vreau pe cineva care sa-mi fie aproape, sa ma inteleaga si daca nu in totalitate, macar partial. Atunci cand zambesc sa nu creada neaparat zambetul ala fals. Cand zic ca sunt bine, mint. Pentru ca nu sunt deloc bine. Nu am fost niciodata...

     Doare si se intampla iar si iar... Mi-am dezamagit parintii si nu mai au incredere in mine. Am fost pusa indirect sa aleg intre prieteni si parinti. Acest lucru este absurd. Ii respect si ii iubesc prea mult ca sa fac o asemenea alegere. Prietenii vin si pleaca, dar parintii raman aceeasi, raman langa tine. Eu probabil am unele dorinte si chiar vreau sa se implineasca, dar pentru asta trebuie sa-mi sacrific unele lucruri legate de parinti. Nu o sa fac niciodata asta. Daca as avea de ales intre a iesi la o intalnire cu baiatul pe care pentru Dumnezeu il plac de la inceputul toamnei, dar cu conditia de a-mi trada si dezamagi parintii, as alege sa raman cu ei. Stiu ca nu este normal. Stiu ca nu o sa raman langa ei toata viata mea, dar daca imi distrug de pe acum relatia cu ei, cand o sa am cea mai mare nevoie de cineva alaturi si prietenii n-o sa fie acolo, cine o sa fie daca nu ei? Nimanui nu-i pasa atat de mult de mine. Se prefac doar. Chiar daca parintii mei pot fi uneori atat de insuportabili si neintelegatori incat sa ma faca sa am ganduri de sinucidere, mai degraba as rezista lor decat ranilor venite din partea prietenilor. Parintii se asteapta sa fac EU atatea si atatea de parca as fi robot. Pai tin sa anunt ceva : nu sunt. Am o inima Chiar daca inima mea este rupta in mii de bucatele, simt durere, simt frica. Vreau uneori pur si simplu sa mor, poate asa as scapa de tot, de toti si de toate.

      Simt iar nodul in gat. Am plans prea mult si aproape nu mai vad ecranul de la atatea lacrimi. Ma doare tot corpul. La inceput era mai bine, pentru ca durerea era numai in interior, dar acum iese afara. Mi-e greu sa respir. Mi-e greu sa traiesc in felul asta. Probabil ziceti ca sunt nebuna dupa ce ati citit randurile astea. Probabil ganditi ca sunt doar o fetita frustrata de 15 ani jumate care are probleme cu parintii si cu prietenii. Da, am 15 ani jumate. Da, am probleme cu parintii si prietenii, dar nu aberez. Chiar simt durerea si chiar imi este frica de ceea ce va urma. Chiar vreau sa fug departe sau sa mor cat mai curand. Chiar vreau sa scap de toate asta si da, stiu ca sunt o lasa, dar sunt si eu om.

Hate or Love?

         Azi am avut o stare de fericire artificiala. Eram fericita, imi venea sa rad si sa cant, dar stiam ca totul era fals. Adica nu avea cum sa fie altfel pentru ca nu aveam niciun motiv si pur si simplu am fost asa la 2-3 ore consecutive si apoi la ultima ora dormeam pe mine si eram din nou sad.

        L-am ignorat,nu complet, dar am facut-o. M-am simtit bine mai toata ziua, dar cand am ajuns acasa si am intrat in camera dintr-o data am simtit nevoia sa plang, sa stau singura si mi-era dor de el. De ce dracu mai imi pasa?! Il vad cu alta cum se imbratiseaza, se saruta si simt ca mor. Cand il vad singur, nu am nicio problema, adica zambesc si sunt indiferenta, dar cu ea, este altceva. De ce este atat de greu? De ce mi se intampla tocmai mie asta?

Sick of Everything

                 Atat zic. Aveam de gand sa scriu mai mult. Scrisesem mai mult, cam juma de pagina, dar ceva m-a facut sa ma razgandesc. Nu o sa-mi cer scuze pentru ca nu am de ce. Nu vreau sa fiu inteleasa si nu vreau sa incerce nimeni sa faca asta. De asemenea, nu doresc nici celui mai aprig dusman sa treaca prin ce trec eu. Este greu de rezistat. Am reusit o saptamana sa stau fara sa plang, dar am devenit mai sensibila decat credeam. Rana aia a fost prea adanca si nu s-a vindecat nici macar putin. Doare ca dracu (da, mai tare decat o taietura sau un pumn in fata) si acum la orice chestie heart breaking plang. Am citit un fragment si mi-au dat lacrimile. Incerc sa-l uit, dar de ce orice chestie imi aduce aminte de el?! Nu mai vreau... Nu mai pot... Am incercat tot posibilul si tot n-a fost de ajuns. Ma bantuie. Este la fel ca la inceput. Inchid ochii : imaginea lui imi apare in fata. Imi acopar urechile cu mainile: vocea lui rasuna-n capul meu de parca ar fi in spatele meu. Daca aici este asa, atunci cat de rau poate fi in Iad? Din punctul meu de vedere am ajuns deja acolo si oricat as incerca sa ies, calea imi este blocata.

                 Nu dau vina pe nimeni. Este in totalitate vina mea. Mereu a fost asa...

Seth

In primul rand, m-am indragostit de o melodie. Este una koreana aparuta de curand si pur si simplu imi place tot la ea, de la versuri la felul in care este interpretata. Am pus o varianta cu versurile traduse in engleza si interpretarea live.

PS: tipul arata chiar bine :-"

In al doilea rand, nu ma simt mai bine, dar am sa postez o poezie scrisa in perioada aceasta.

Seth

De ce m-am indragostit de el?

Toti ar crede ca este un inger.

Eu stiu ca este un diavol deghizat.

Toti ar crede ca el face numai fapte bune,

Dar eu stiu ca mi-a facut numai rau pana acum.

De fiecare data cand il privesc,

Ma pierd.

De fiecare data cand buzele-i ating,

Ma topesc.

De fiecare data cand imi sopteste “Te iubesc!”,

Fug.

Minutele trec, relatia devine de durata.

Ma doare, pentru ca stiu ca nu sunt singura,

Nu sunt singura care-l atinge,

Care-l saruta,

Il vrea…

Are efectul unui drog asupra mea.

Oricat as dori sa fug, lanturile ma strang prea tare.

Chiar daca sufar, cer mai mult,

Iar el stie ce ma tenteaza,

Stie ce gandesc.

Acest lucru il face cu toate.

Le ademeneste, le seduce si le lasa.

Le tine captive,

Fara a se gandi sa le elibereze vreodata.

Cei ce il cunosc, fug fara oprire si se ascund.

Toti adorm cand luminile se sting

Pentru ca atunci iese el la vanatoare,

Atunci apare: Seth.

16.03.2011

         Totul se intampla cu un scop. Nu stiu de ce spun asta. Mi-a trecut prin minte acum cinci minute si mi s-a parut ca s-ar potrivi situatiei. Care situatie? Hmm...Am renuntat sa mai lupt, sa mai ma zbat, sa mai imi pese. Am cedat lasitatii si am fugit, i-am dat ignore. Acum intrebarea este "Va veni dupa mine?". Nu cred...

          Prietenii m-au socat si nu stiu daca ar fi trebuit, dar m-am simtit prost cand mi-au spus ce mi-au spus si anume "Ai facut foarte bine. Bravo! Sunt mandra de tine.". Dintre toti, una singura mi-a zis un raspuns neasteptat, pe care nu stiu, dar parca speram sa-l aud de parca ar fi fost colacul de salvare: "Cum vrei tu iubire. Daca te face sa te simti mai bine...dar stii ca nu te face.". Intr-un fel are dreptate... S-a intamplat exact la fel cum a fost cu cicatricea. M-am simtit bine doua-trei zile si apoi desi nu se vedea abia ma mai puteam tine pe picioare si aproape am devenit anti-sociabila. M-am inchis in mine si acasa cand ajungeam in camera mea, ascultam aceeasi melodie pe repeat. De cateva zile, intru pe mess si nu vorbesc cu mai nimeni, doar ma uit lung la lista de persoane on si inchid. Stau numai pe invisible si parca n-am chef de nimic.

          Nu stiu de ce, dar nu regret nimic. Daca ar fi sa o iau de la capat, as alege sa ma indragostesc de aceeasi si sa am aceeasi prieteni si sa fiu aceeasi eu. Asta e cam tot. Dupa 16.03.2011 se presupune ca viata mea s-a imbunatatit, dar nu e asa. Din punctul meu de vedere a devenit si mai grea.

Angels Deserve To Die

          "He is like poison. I fell for him this September. I just didn't know how much pain he would cause. I was so stupid. Now, he's like a disease, an incurable one. The more I want to forget him, the more I like him. When I want to ignore him, he is everywhere: on the hallway, near the bathroom, even behind my back. Others can't understand. They just go from one to another and don't care too much in a relationship. I have no relationship and I feel like my heart dies every time I see him. I worry about him, when he doesn't give a shit on me. I'm just a shadow and he is a star. At least for me. I would die for him, I would do anything for him to be happy and smile. He doesn't care. It doesn't matter what I do, he WON'T care. He just won't...I am nothing...I will always be."

            Un mic text scris la nervi. Azi, ma uitam in jos pe geam si ma gandeam cum ar fi daca as sari, daca as muri, daca n-as mai fi. Nu stiu ce fac, nu stiu de ce o fac. Nu mai stiu ce se intampla in viata mea pentru ca am pierdut sirul. Acum ceva timp am inchis tot ce simt pentru el intr-o cutiuta cu lacat. Speram sa pot sa uit de el, sa ma indragostesc de altii, dar se zbate sa iasa. Ce e iubire? Nu-ti place acolo? E cald si bine, nimeni nu te va rani pe tine, dar pe mine da. Cat tu stai acolo, pe mine ma doare. Posibil sa simt ceva si pentru altii, dar stiu ca probabil nu se va ajunge la ceea ce simt pentru tine. Nici macar nu stiu ce simt...

              I was a little angel. I fell in love with you. They threw me out of Heaven and now I'm all alone in the darkness. I'm cold, I'm scared, I don't know what to do and where to go. I deserve to die. I sinned. I'm sorry, but it is too late.

              PS: Yeah I'm smiling, but inside I'm dying!

Amintiri

          Da...Amintirile nu vor sa-mi dea pace. Ascultam melodia When I'm Gone de la Eminem si mi-am adus aminte de ceea ce s-a intamplat acum 2 ani. Eu eram plecata la Sibiu, la matusa mea. De fapt, fusesem cu ai mei, dar ei au plecat si eu am ramas acolo. Am stat doua saptamani. Intr-o zi am sunat acasa sa vad ce fac ai mei si am vorbit doar cu tata, care mi-a zis ca mama nu e acasa, dar nu si unde e. Apoi, mai tarziu in ziua aceea, ma indreptam spre bucatarie, usa era inchisa si inauntru erau unchimiu cu matusa mea. Vorbeau. Am ascultat putin si mi-a ajuns ceea ce am auzit : "E in spital.". 

          A doua zi cand am sunat, am sunat-o pe mama. Am intrebat-o unde e si iar a evitat subiectul. Am insistat si pana la urma mi-a spus. Era in spital de cand ajunsesera in Bucuresti. Urma sa fie operata. Am inceput sa plang. Eram ingrijorata si ei ascunsesera acest lucru de mine. I-am dat telefonul matusii mele pentru ca eu n-am mai putut sa vorbesc. Era mama mea. Ea, cea care a avut grija de mine si a trecut prin atatea ca eu si sora mea sa fim fericite si sa avem parte de o adevarata familie, era in spital.

          Am trecut cu greu peste asta si acum inca ma doare cand cineva ascunde ceva de mine, nu conteaza cat de inofensiv sau neimportant este.

           Acum...o melodie buna de dragul vremurilor ce au trecut prea repede.

                   

Arde si sunt speriata!

            Ok...Nu este vorba de nimic care se duce in plamani sau poate este. Ceea ce simt eu ma tine in viata. Simt in intreg corpul. Mainile imi tremura, ochii imi lacrimeaza, aerul nu mai ajunge la plamani si tot asa. Cel mai important lucru este ca inima este ranita. Ma arde si sunt arsuri grave care nu pot fi reparate prin operatii de niciun fel. Nu stiu de ce se intampla asta. Dragoste n-are cum sa fie la varsta asta...sau are? Probabil doar senzatia de atasare...sau nu?

             Orice ar fi, stiu ca a trecut mult timp. Cel putin din punctul meu de vedere s-a scurs destul nisip. Mai este putin pana pe 25 Ianuarie.  Nu stiu daca chiar pe 25 Septembrie l-am observat cu adevarat, stiu doar ca in jurul datii aceleia am inceput sa simt. Ciudat, nu? Felul in care am tinut cont de fiecare detaliu ma sperie. Da, mi-e frica! Mi-e frica de tot ceea ce se poate intampla, mi-e frica de ceea ce simt si de aceea ma ascund si fug cat pot. Mi-e frica de faptul ca l-as putea pierde, dar stiu ca nici macar nu este al meu. Mi-e frica pentru ca eu cred ca ma evita. Nu cred. Sunt sigura!

              Uneori imi vine sa rad de soarta mea. Sunt o ciudata, fricoasa, lasa, care nu are altceva de facut decat sa se uite dupa un anume baiat. De ceva timp n-am mai facut asta, dar astazi, 20 Ianuarie, am intors capul si l-am zarit. Dintr-o data am simtit nevoia sa-l privesc, de parca nu ar fi fost ziua de maine, de parca ar fi fost ceva vital. Nu mi-am putut lua ochii de la el si toata ziua a fost un calvar, pentru ca in interiorul meu se dadea o lupta groaznica, in timp ce in exterior nu aratam nimic, doar zambeam si glumeam cu restul.

               Ma arde, sunt speriata si chiar daca nu prea are nicio legatura cu subiectul simt nevoia sa ascult melodia asta pe repeat:

Lacrimi

             Scriu aceste randuri plangand. Nu mai pot sa respir, nu mai pot sa gandesc clar, nu mai pot sa vorbesc, doar scriu. Privirea imi este in ceata, dar nu imi pasa. Mainile imi tremura si sunt reci ca gheata. Obrajii ma ard si nu mai suport! Lacrimi si iar lacrimi, de parca acesta ar fi singurul meu scop in viata. Au ajuns acide, iar atunci cand plang doare. Nu o sa raman niciodata fara, ba chiar este posibil sa plang cu lacrimi de sange.

              Timp de o jumatate de ora mi-am privit incheietura. Inca se poate observa cicatricea. Am jurat ca nu o sa se mai repete, dar nu stiu daca ma pot tine de cuvant. Atunci cand am facut-o, durerea dinauntru a fost eliberata, sau cel putin o parte din ea. Cateva zile m-am simtit bine, dar apoi a revenit si a fost si mai rau. Acum, nici nu pot explica in cuvinte. Dimineata cand ma trezesc nici nu imi vine sa ma dau jos din pat. Vreau sa raman acolo, ascunsa sub patura la caldura, cu speranta ca nimeni nu va putea trece de zidul pe care l-am creat. Chiar si asa nimeni nu o sa mai ajunga la adevarata eu, poate doar daca se straduieste indeajuns de mult sau daca eu consider ca este o persoana in care am incredere si careia chiar ii pasa de mine.

                Sunt sigura ca acum, unii gandesc ca sunt o lasa si fug si ma ascund de lumea reala. Nu imi pasa. Ma simt mai bine acolo unde sunt, acolo nu ma raneste nimeni, nici fizic, nici psihic. In acel loc nimeni nu ma jigneste si nimeni nu are pretentii. Nimeni nu imi zice ca nu ar trebui sa fiu asa cum sunt de fapt, nimeni nu imi spune ce sa fac, nimeni nu imi reproseaza ca mi-am tradat prietena. Ii las sa creada ce vor pe cei din exterior, pentru ca in adancul meu, stiu adevarul, stiu ca nu as lasa sa se intample nimic celor la care tin, chiar daca asta ar insemna sa ma sacrific, sa-i fac sa ma urasca.

                Am prieteni care stiu ca tin la mine si chiar si asa sunt egoista, nu gandesc. Vreau mai mult. Simt ca inca n-am gasit ceea ce caut de fapt, iar partea rea este ca nici macar eu nu stiu ce caut. Stiu doar ca este un gol acolo, ca lipseste o parte din mine, care pare sa fie destul de importanta din moment ce mi se pare ciudat sa traiesc fara ea.

O melodie de care mi-am amintit cand...am pierdut ceva important...

                     

Baietii sau baiatul?

             Nu ii pot intelege pe baieti. Stiu ca vi se pare foarte normal din moment ce vine de la o fata, dar este adevarul. De ce se cupleaza cu o fata cand nici macar nu o simpatizeaza? De ce se cred atat de tari si le place sa se laude? Inteleg partea asta. Tutoror ne place cand primim complimente, dar totusi ei exagereaza. Dintr-o lista lunga de complimente pe care le atribui baiatului respectiv, dupa daca pui un defect, oricat de mic sau mare ar fi, e sinucidere curata. Doamne fereste! Cum indraznesc sa fac asa ceva? Acum este partea in care ma tarasc in genunchi dupa el sa-mi cer scuze ca i-am ranit orgoliul? Haha...

             Ce-i drept, nu este vina lor. Este vina mea. Intotdeauna ma astept sa fie perfect sau ceva de genul, dar trebuie sa ma impac cu ideea ca nu exista asa ceva. Ma astept la prea mult de la ei, le cer imposibilul. Haha din nou. Nu este chiar asa greu sa fii fidel si sa acorzi putina atentie. Nu zic sa stai zi si noapte cu mine, sa imi trimiti mesaje din 10 in 10 minute ca sa vezi ce fac, daca sunt bine. Aceea deja nu mai este relatie, este obsesie.

            Cand ma uit in jurul meu, parca nu mai imi pasa de nimic si nu mai vreau nimic. Se cupleaza, stau 2 saptamani, maxim 3 si apoi se despart. Fata plange, baiatul trece la alta, fata inca sufera, baiatul se cupleaza iar, fata trece peste si toti sunt fericiti. Am observat destul din umbra. Prieteni de-ai mei s-au indragostit, au suferit, s-au cuplat, s-au despartit, in timp ce eu doar am zambit si i-am consolat. M-am facut ca nu simt nimic si ca nu am nevoie de nimeni. Dintre toti trebuia sa fie cineva stalp de sustinere. Cineva trebuie sa aiba grija de toti sa nu se faca praf cand au dat peste cine stie ce necaz. Cineva trebuie sa para ok cand prietenii incep sa puna intrebari legate de stari. Cineva trebuie sa zambeasca non-stop pentru a nu-i ingrijora. Unii stiu ca nu-i asa...Cand ei intorc capul, acel cineva sterge lacrimile si inghite in sec privind in gol. In jurul acelui cineva este intuneric si numai cand isi vede prietenii zambind apar raze de lumina sau numai cand vede pe altcineva zambind.

               El este important pentru mine si unii iau asta in gluma, isi bat joc si nu le pasa de ceea ce simt. Pentru acele persoane arat degetul mijlociu pentru ca altceva nu merita. Am trecut de prea multe ori prin asta si nu o sa mai stau si sa privesc cum altii rad si eu sufar. Fetele spun ca pentru un baiat nu merita sa faci asta. Asa cum unii spun ca pentru o fata merita sa faci orice daca tii la ea, asa spun si eu ca as face orice pentru el, chiar daca...

Prietenie ca prietenie...dar de ce imi lasa in gura un gust amar?

Mdeah...mai nou prietenii comenteaza si imi spun ce sa fac, cum sa fiu eu, cum sa ma imbrac. Ce am fost odata si ce am ajuns... Am devenit bitchy si acum ma comport aiurea. Am facut cu unul pe mess actorie. El se prefacea ca ma place si eu il refuzam violent.

M-am uitat prin trecut sperand sa gasesc petale din trandafirul pierdut si am gasit poeziile pe care le-am scris in clasa a 8-a cand eram indragostita de un baiat.




Tu

E rece in aceasta noapte de aprilie,
Pana si florile tac.
Totul a inghetat,
Iar eu am ramas singura pe patul
Plin de petale ale sufletului.
Nu mai am speranta
Si nu mai vreau sa traiesc.
Stiu ca tu m-ai parasit.
De fapt, nu a fost nimic real,
Tu nefiind al meu iubit.
Am visat la tine,
Zi si noapte,
Doar cu visele am ramas
Si cu zambetul tau ca o amprenta
Pe a mea minte.

Tu – indiferent,
Eu – o fantoma.
Asta sunt eu pentru tine:
O fantasma ce bantuie in jurul tau.
Te fixeaza cu privirea,
Te doreste in secret,
Dar tu, nepasator,
Imi reprosezi cuvinte pline de venin,
Ma respingi si ma arunci
Ca pe o coala de hartie
In cosul de gunoi al Universului.
Mi-au spus sa ma feresc de tine,
M-au avertizat,
Dar eu ca o papusa
M-am lasat manipulata de papusar.

The World Has Changed

   "The world has changed. I feel it in the water. I feel it in the earth. I smell it in the air. Much that once was is lost.". Probabil unii se intreaba de unde am scos asta, altii poate si-au dat seama din cauza imaginii, iar restul se uita ciudat la mine nestiind ce m-a apucat. Citatul este din unul din filmele mele preferate si pe care de asemenea l-am vazut de prea multe ori : Lord of the Rings.

    Astazi am realizat ca nu mai sunt aceeasi. Vacanta nu era necesara. Acum, dupa ce am aflat ca parintii se multumesc si cu alte note in afara de 10, parca am cedat, parca am renuntat la tot. Nu mai am chef de ore, nu mai am chef de liceu, nu mai am chef de nimic. Tema la mate este incompleta si am aflat ca se pune si nota pe ea, iar eu in loc sa o completez o sa-i spun profei doar "Mi-am uitat caietul acasa.". Inainte nu eram asa.

    Am crescut, dar asta nu inseamna ca m-am si maturizat. Am inceput sa ma dau la tipi pe care in alte conditii i-as fi ignorat. Primul cu care am inceput este un player si cam asta am devenit si eu. Am vorbit cu el mult pe mess si am realizat ca este chiar amuzant sa faci asta. Mereu ma intrebam cum poate o fata sa fie cu mai multi baieti deodata sau sa se dea la mai multi in acelasi timp, iar acum am aflat. Ma simt bine cand joc rolul de player. Ma simt... eu. Imi place sa fiu rea si sa ma iau de diverse persoane, dar intotdeauna roata se intoarce si cred ca va trebui sa am grija. Nu trebuie sa ma joc cu focul pentru ca este posibil sa ma ard. Si daca am stingatorul la mine? Mai bine zis, daca in joc este cineva destul de periculos, pot indrepta focul in directia lui, nu? Acum o sa o spun din nou... Inainte nu eram asa.

    Gandindu-ma la aceste lucruri, mi-a venit in minte acel citat din film. Se mai intampla, dar de ce asa de des?

     Forever yours, Tina.

This is Me!

    Este a doua incercare.

    Ma numesc Florentina, dar prefer Tina, pentru ca e mai scurt. Am 15 ani si nu pot spune ca viata este atat de usoara la aceasta varsta pe cat cred unii. Exista probleme. Te indragostesti, te cuplezi, te desparti si totul ti se pare o rutina plictisitoare. Iesi in oras, iti faci prieteni si de multe ori care te pot convinge sa faci lucruri prostesti, pe care le poti regreta mai tarziu. De asemenea mai este si liceul si toata aceasta trecere. Schimbarea te poate afecta si de multe ori te refugiezi in tigari, alcool, chiar droguri. Nu spun nici ca sunt bune, dar nici ca sunt rele. Depinde de fiecare si de felul in care detine controlul.

   Eu una, am fost destul de afectata de schimbare. Tineam mult la prietenii din generala si inca tin. Ma obisnuisem cu profesorii si programul, iar acum este ca si cum as fi luat totul de la 0, dupa atatia ani in care m-am straduit sa construiesc ceva. Cand am intrat in Alexandru Ioan Cuza, m-am simtit fericita, dar in acel moment nu realizasem ceea ce insemna. Practic castelul pe care-l construisem se daramase, soarele fusese acoperit de nori, dar nu a fost sfarsitul lumii. A fost bine pentru ca dorinta mi se implinise si pana la urma trebuia sa recunosc ca Dumnezeu nu m-a uitat. Lucrurile au inceput sa se imbunatateasca cand mi-am facut prieteni pe care nu i-as da la schimb pentru nimic in lume. Ei sunt stalpii mei de sustinere si m-as prabusi daca n-ar fi pentru mine acolo cand am nevoie. Au fost si stiu ca vor fi in continuare. Am facut greseli pe care acum le regret si am invatat : niciodata sa nu parasesti o prietena pentru un baiat. Am invatat pe propria-mi piele si nu o sa se mai repete. Acum relatia mea cu acea prietena simt ca s-a schimbat, de parca ar fi o prapastie intre noi.

   M-am refugiat si m-am inchis in mine. Nu am mai spus nimic nimanui si am devenit EU de acum. Am mintit, am manipulat persoane si am facut pe matura cand defapt inauntru se ascundea un copil inocent si speriat. O copila naiva si indragostita, dezamagita. De Craciun s-au facut patru luni de cand viseaza la acelasi chip. In fiecare noapte pana tarziu a stat si a plans, refuzand sa accepte adevarul : we can never be.

    Am fredonat melodii de dragoste si am continuat sa visez. Am incercat, dar nu indeajuns. Consider ca el a fost primul baiat pe care l-am placut cu adevarat. Inca imi aduc aminte cum stateam pe hol, iar atunci cand trecea pe langa mine imi tremurau picioarele si imi venea sa zambesc continuu. Simteam cum fata imi ia foc si erau momente in care nu puteam sa respir. Am gasit 57 de motive pentru care il plac si nu-mi vine sa cred ca sunt atatea. Unele sunt stupide, altele ma fac cu atat mai mult sa vreau sa fiu cu el. Nu stiu cum este sa fi cu cineva, sa ai pe cineva alaturi pentru ca nu s-a intamplat niciodata. Am gusturile destul de ciudate si imi plac asa zisii "Bad Boys". Nu stiu. Mai intotdeauna am fost atrasa de tipii care fumeaza, beau, vor sa fie in centrul atentiei etc. Nu-mi pasa. Pentru nimic in lume nu as schimba pe cineva. Daca mi-ar placea, ar fi pentru ceea ce este si cand spun asta ma refer la tot. Stiu ca nu m-as plictisi de persoana de care as fi indragostita si nici nu as trada-o, pentru ca nici mie la randul meu nu mi-ar placea sa mi se intample asta. Posibil sa fiu indragostita pe termen destul de lung acum. Am incercat prin toate metodele, dar nu pot sa-l uit.

   Cred ca am spus destule. Scriu la ora 00:26 si maine, adica azi incepe liceul. A trecut si vacanta de iarna, chiar si asa abia astept. Ninge si vreau sa ma bat cu zapada. Cred ca inca sunt copilaroasa, adica mi se pare distractiv si ca asa se mai fac legaturi.

   Forever yours, Tina.