The Wrong Kind.

     We were outside, in the more isolated part of the park. We were sitting on a bench, close to each other. It was cold. Not freezing, just cold enough for me to crawl back in your arms and stay there. You were stroking my hair lazily from time to time, eyes closed and lips slightly parted. My head was on your shoulder, but I could still notice your peaceful expression. I was the only one who could understand you, get your ways and read the truth hidden in your lies. And although our relationship was as real as possible, your official girlfriend was too. So we had to sneak out at night and meet in such places, where no one could ever find us or hear our whispers. This was like the opposite of everything that I had ever wanted to be. I used to be loyal, wanting a real boyfriend, that I would never cheat on. I used to care for the feelings of those around me, but you were just too much for me to handle. I could not act like I didn’t hear the deafening sounds of my heartbeats. I could not act like I didn’t notice your smirks and slight touches that were known only by us. I didn’t know whether you loved me or not, but just for a few minutes every night, it was enough what you had shown me. I knew you were a womanizer, the worst of all. Most of the time you didn’t care. You were so in love with yourself and with the way women were falling at your feet, that you could not just keep only one relationship going.

     You looked down at me and smiled. “I’ve always liked it here. It’s so quiet” you said staring back up at the sky. It was full of stars that night. I could’ve made thousands of wishes if I’d wanted to, but none passed through my mind. I had you there and it was all that  mattered. You pulled out your phone and searched for something and pressed play. I felt like crying, but struggled not to. I hated you and loved you at the same time and sometimes it hurt so much, but other times it was like all my dreams had come to life. You were teasing me all the time and every now and then you were way too intimidating and I’d lie if I said I did not enjoy that fire in your eyes.

     You leaned down and placed a kiss on my lips. Chaste, gentle, slightly moving your lips to fit with mine like two puzzle pieces. Very unlikely of you. This innocence that you’d shown me that night. I had never seen you treat any other of your exes or current girlfriend like that. I felt special. I felt yours. It was enough and the song finally made sense now.

“There’s a million reasons why I should give you up, but the heart wants what it wants.”

PS: This is an original piece written by myself. I hope you enjoy reading it as much as I enjoyed writing it. I am not missing you anymore.

Frumoasa-i viata de studenta.

     Vreau sa-l sarut. Interesant mod de a incepe postarea, nu? Macar sunt sincera. Ma doare capul si am dormit prea mult. M-am culcat pe la 6-7 dimineata, deoarece gandurile m-au tinut treaza. Nu puteam vedea decat privirea aceea provocatoare si zambetul pe care doream din plin sa i-l sterg de pe buze. 

     Mi-a dat friend request pe Facebook. Nu pot gasi niciun cuvant sau expresia care sa descrie macar o parte din ceea ce simt eu acum. Lipsa poftei de mancare ma scoate cel mai tare din sarite. Mananc putin, nici macar jumatate din cat mancam inainte. Inima ba imi bate atat de tare incat ma face sa cred ca o sa explodeze, ba sta pe loc si ma simt goala pe interior. Pe de-o parte sunt fericita ca simt iar ceva, ca sunt pe cale sa ma indragostesc iar. Pe de cealalta parte ma oftic ca nu mi se pune si mie pata pe cineva normal. Mai intai cel mai nesimtit tip din clasa, care parea desprins dintr-un film cu adolescenti. Intre timp, un player de doi bani, mai mare decat mine cu cinci ani, cu care am ajuns la o concluzie abia anul acesta, in iarna. Apoi, tipul din liceu, care nu era treaz (luat, baut, fumat) nici macar atunci cand dormea si care uneori ma ignora, alteori flirta de parca nu ar fi existat ziua de maine (Seth). Doi dintre ei au fost ca niste enigme pentru mine, caci pe tipul cu mult mai mare, am ajuns sa-l cunosc mult mai bine, inclusiv gandurile si reactiile lui. 

     Banuiesc ca totul a pornit de la o mica trauma din copilarie, cand eram foarte "enamorata". Imi placea un coleg de clasa, care era baiat destept si cuminte, simpatic, placut de majoritatea. Eram indrazneata pe atunci, aveam curaj. I-am transmis afectiunea mea printr-un pupic purtat de vant, iar prima lui reactie a fost sa ma spuna invatatoarei. Am fost pedepsita. Normal. Cum am indraznit? De atunci, am devenit mai retrasa si mi-am ascuns sentimentele. 

     Asadar, s-a aflat si asta. Cred ca am gasit melodia perfecta. Ma amuza si mi se pare potrivita situatiilor in care ma aflu. 

PS: When I listened to this song, I used to think about you. I think this will be over for sure, when I'll stop writing these short messages for you. You're not reading them anyway. 

Veninul unui scorpion.

     Uneori, fericirea poate avea cea mai ascutita lama dintre toate. Sunt in viata. Am simtit din nou ca traiesc. Niciodata nu mi-am dorit mai mult decat acum sa trag adanc aer in piept si sa ma concentrez asupra batailor propriei mele inimi. E atat de frumos. E atat de placut. Nu m-au afectat prea mult complimentele vreodata, dar sambata am avut parte de o seara speciala, in care toate replicile de agatat la adresa mea, nu mi s-au parut dezgustatoare ca in mare parte a timpului, ci niste simple vorbe ce-mi gadilau orgoliul. Am auzit de la cat de frumoasa/draguta/simpatica sunt pana la "Ma innebunesti" si "Arati bestial" si tot asa. Am incercat sa pretind ca atingerile nu erau intentionate, ci doar mici "accidente" datorate aglomeratiei, dar cam greu de ignorat acest lucru cand unii ma prindeau de mana fara nicio problema si insistau sa dansez cu ei, sa le acord macar pentru o secunda atentia mea. 

     Probabil par destul de ingamfata, mandra, plina de mine, in aceasta postare, dar acesta este doar efectul unei nopti reusite. De obicei, nu sunt atat de increzatoare in mine, atat de infumurata, si oricine ma cunoaste poate confirma acest lucru. Si totusi, pentru cele cateva fraze pe care o sa le insir aici, vreau sa ma simt asa. 

     Sper ca niciuna din persoanele pe care le-am intalnit sa nu citeasca aceste randuri vreodata, asa ca, te rog, daca te simti cu musca pe caciula, apasa pe X si paraseste aceasta pagina, inainte sa ma fac de rusine sau sa ranesc pe cineva cu sinceritatea mea. Multumesc pentru intelegere (Iar daca nu ai facut-o, probabil ne potrivim, rebelule! Acum iesi.).

     Cei care nu se incadreaza in acea categorie, sper sa aveti parte de o lectura placuta si sa vi se para macar pe jumatate atat de interesanta pe cat mi s-a parut mie seara asta. Also, I'm switching to English for a second here. I didn't lose my touch! I guess it does run in the family, after all. 

(In timp ce scriu asta, ma uit la Tom&Jerry pe Boomerang si ascult muzica. O atmosfera placuta.)

     Buuun. A fost prima seara in care am iesit in club fara sora mea (evenimentele nu se pun). Am fost insa insotita de doua prietene, cu care nu am stat prea mult, fiecare avand tinte si diverse planuri legate de acea seara. M-am comportat ca o persoana responsabila, am avut grija de ele, eu fiind cea mai mare, si am baut si cel mai putin (desi asta se intampla de obicei - nu sunt o fana a betiilor sau alcoolului, mai ales in cluburi). Prefer sa fiu constienta de ceea ce se intampla in jurul meu si sa pot sa-mi controlez fara probleme reactiile, gandurile si corpul. 

     In nebunia noastra de fete tinere si libere, am facut un pariu: cine reusea sa sarute prima un tip primea de la celelalte doua o bere. Mi-era indiferent premiul, voiam doar sa fiu cea care castiga. Prima tinta a fost un pusti cu un an mai mic ca mine, dar ideea a fost rapid eliminata. Totusi, am standarde, iar persoanele din liceu nu sunt incluse. Mi-au ajuns 4 ani. A doua tinta a fost un student la medicina, simpatic, cu care nu am vorbit prea mult si in momentul acela parea cea mai buna alegere. A picat si ideea asta si intamplator. Era atat de aglomerat, ca abia puteai sa te misti, ce sa mai zic si de dans. In timp ce cautam o zona mai libera, daca exista asa ceva, ne-am ratacit unul de altul, iar el a ales sa nu ma mai caute si nici eu nu m-am obosit sa ma duc dupa el. 

     Am inceput sa dansam toate trei si fara sa realizez atunci, i-am zambit unui tip si cred ca el a primit mesajul gresit, caci a venit la noi si s-a prezentat, concentrandu-si atentia (din fericire) pe una dintre prietenele mele si nu pe mine. Inainte de asta, zarisem un alt tip, extrem de dragut, cu niste ochi superbi, caprui, si niste gropite, pe care le-am observat cand mi-a zambit de vreo cateva ori. Dupa ceva timp, s-a pierdut in multime si eu, plictisita de compania tipului cu camasa alba, care prefera sa nu observe expresia nemultumita de pe fata lui A., continuand sa danseze pe langa ea, am plecat sa-l caut. Am dat cateva ture de club, nu doar ca sa-l gasesc, ci si in speranta ca poate gaseam pe altcineva, dar intr-un final, m-am intors la fete, care erau tot in compania acelui tip. Spre surprinderea mea, mai era cineva acolo: cel pe care pusesem ochii si sperasem sa-l revad. De aproape, aspectul lui elegant mi s-a parut si mai atragator. Purta o camasa neagra, deschisa la primii doi nasturi, si niste pantaloni, oarecum mulati, nu-mi amintesc daca erau jeansi sau altceva. Am dansat pe vreo cateva melodii, destul de apropiati, si ne-am "despartit", bonusul fiind un nr. de telefon. Tot ce pot spune, e ca mi s-a parut putin prea stylish pentru mine, chiar daca era destul de sexy. 

     Siii...pregatiti-va! Va avertizez ca acum e punctul culminant, din punctul meu de vedere, desigur. Eram destul de plictisita si simteam ca ma sufoc de la toti oamenii ce ma inconjurau. Le-am tras pe fete dupa mine si am iesit toate afara. Eu purtam niste pantaloni cat se poate de mulati si un maieu mai lejer, semi-transparent si albastru, iar faptul ca am stat in aerul rece asa, i-a surprins pe unii. Mi-am intalnit doi fosti colegi, ce-i drept nu dintre favoritii mei, dar nu pot spune nici ca-i detest. Am stat ceva cu ei si ne-am amuzat toate trei, pana am fost intrerupti de un cunoscut al lui A., care nu stiu daca a facut bine sau rau ca a bagat-o in seama. Fostii mei colegi au disparut rapid din peisaj si ni s-au alaturat amicul lui A. si cel care-l insotea. Numai cand ma gandesc la cum a putut sa ma puna pe ganduri un tip mai mic decat mine si sa ma faca si acum, la ora asta, doar amintindu-mi, sa exclam de nebuna "Doamne! Nu pot sa cred! Deci...nu pot sa cred!". 

     Dupa ce ne-am prezentat, a inceput si el sa pice in rand cu ceilalti, complimentandu-ma si uimindu-ma prin ideea lui cum ca eu as semana cu Jessie J sau Julie Mayaya (ce-i drept, de cea din urma nici nu auzisem pana atunci). M-am simtit atrasa de el ca un metal de magnet (ok, cred ca e o comparatie proasta). Are pierce in limba si de cand am observat asta, ma tot uitam la buzele lui, urmarind fiecare miscare si intrevedere a accesoriului, intrebandu-ma cum saruta si cat de bine. Tot isi umezea buzele cu limba sau se juca cu pierce-ul, avand mai mereu un "smirk", de fiecare data cand se uita la mine, chiar daca vorbea cu altcineva. Ok, I am gonna switch to English once again for a moment. If you could only see me right now, what a mess I am. I keep talking to myself  and having sudden outbursts of "OMG. I can't believe this.". 

     Prietenul lui mi-a cerut o tigara, iar eu cum sunt extrem de darnica (nu), l-am intaratat putin, refuzand sa ii dau una direct. Il tot intrebam daca are peste 18 ani si ii ziceam ca nu e bine sa fumeze si tot asa (of course, I did all this in my best teasing tone ever). La un moment dat, nu mai stiu exact ce a zis GD si am inceput sa rad. Atat a trebuit sa fac. Dupa nu am mai avut pace, iar prietenele mele ma iubesc destul de mult incat sa nu intervina (si aici sunt cat se poate de serioasa; daca interveneau, nu mai prindeau ziua de azi). Prietenul lui tot incerca sa ma gadile ca sa ma faca sa rad, dar el nu s-a obosit cu tactici asa de complicate (cereau un anume efort fizic, totusi...). Doar se punea in fata mea si zambea, lasand intre corpurile noastre doar cativa centimetri, si tot ma provoca verbal. Nu am crezut niciodata, pana ieri, ca un tip de 18 ani sau 19 sau cat o avea, poate fi atat de intimidant (dominant - nu stiu cum sa explic, doar ca avea asa un aer autoritar, dar in modul ala sexy, care te atrage si te face sa vrei sa...). Fata lui era atat de aproape de a mea, ca eu ori imi acopeream gura cu palma ori intorceam capul, de fiecare data razand. Diabolicii aia mici, tot facand asta, m-au bagat la colt si atunci chiar m-am gasit nevoita sa cer, cu adevarat, ajutor. Am reusit sa ma strecor si sa ma pozitionez in dreapta, mai spre strada. 

     Aoleu, cred ca o sa trezesc pe cineva. Gandindu-ma la ceea ce urmeaza sa scriu ma face sa rosesc incontinuu si sa exclam, avand un zambet tampit pe buze. Siiii, ca veni vorba de buze, baietii ne-au dezvaluit adevaratul motiv pentru care ei erau acolo: evadasera de la o petrecere ca sa petreaca putin in clubul asta. Din moment ce trebuiau sa se intoarca, si-au luat pe rand "la revedere" de la noi, incepand cu A. si terminand cu mine. Cand el a ajuns in dreptul meu, m-a pupat pe obrajii si dupa se opreste si se uita la mine, rostind niste cuvinte, la care CLAR nu ma asteptam: "Te-as fi sarutat pe buze, ca tare vreau asta, dar nu stiu daca ai prieten sau nu.". Tot ce am putut sa fac a fost sa injur in mintea mea (toate blestemele incluzand si cuvantul "subtil" pe undeva pe-acolo) si sa rad, uitandu-ma la S., sperand ca poate o sa ma scape ea. Dupa cateva secunde de awkward silence, S. i-a spus ca nu am prieten si am observat cum a inflorit cel mai sexy si diabolic zambet pe buzele lui. "Deci, asta inseamna ca pot sa te sarut?" m-a intrebat el si eu nu stiam ce sa zic. Ma blocasem si eram emotionata si imi batea inima tare (yey! I can finally feel something again) si simteam golul ala in stomac, pe care il mai simt si-acum. I-am dat verde si m-a sarutat in cel mai cute mod posibil, cu ochii inchisi. It was just a simple peck, but it was totally worth it, those few seconds I felt his warm lips on mine. I was so into it, I couldn't even tell what he tasted like. 

     Si asteptati! Asta nu e tot! Parea cat se poate de uimit (nu stiu de ce), iar de data aceasta eu eram cea care zambea satisfacuta (nu va ganditi la prostii). S-a intors sa plece, dar nu a durat mult intentia lui, pentru ca s-a intors si m-a intrebat daca poate sa ma sarute iar. Why deny him of such pleasure? Soooo, I accepted and he kissed me, long and nice (but still just a peck), then placing multiple short kisses back on my lips, before taking his leave. Eu incantata si total aeriana, m-am intors spre A. si i-am spus ca am castigat pariul, desi nu mai avea absolut nicio importanta pentru mine in momentul acela. A. mi-a spus ca trebuia sa fie French kiss si nu doar un peck. Mai in gluma, mai in serios, fac eu: "Atunci ma duc dupa el!" si ii strig numele (in asa fel incat sa auzim doar noi, nu toata strada), dar baietii plecasera deja. Din momentul acela nu ma puteam gandi decat la cat de mult vreau sa-mi dea un sarut adevarat, mai ales ca eram curioasa ce efecte poate avea pierce-ul (desi e cam ciudat zis "efecte", dar scriu deja de o ora si ceva, moarta de somn, si chiar nu imi vine cuvantul exact in minte). 

     In fine. Ne-am intors in club si *fast-forwarding* am mai intalnit un tip, care este cat se poate de "perfect" cum ar zice unele, dar incep sa cred ca eu am o definitie diferita de cea a lor. Poate baietii considera ca unele lucruri sunt neinsemnate, dar fetele observa si trec in revista multe. De exemplu, nu a incercat nici macar o data sa ma sarute, rezumandu-se doar la chaste kisses on my cheek (or shoulder or neck), nu mi-a pus mana pe fund, a fost dragut si intelegator. Am vorbit destul de mult si cu el mi-am petrecut ultima parte a serii, plimbandu-ne prin club. Cadoul de despartire a fost nr. meu. 

     Si totul este trist. Am dat peste doi tipi draguti, de treaba, cu doua stiluri diferite, dar amandoi atragatori, mai in varsta decat mine (unul cu un an, iar altul cu vreo 5-6), iar eu stau aici si ma gandesc la un pusti mai mic ca mine, scorpion ca zodie, si player. Prietenele mele, ca sa-si exprime dragostea "eterna", mi-au trimis cateva cuvinte de sustinere: "Pe femei trebuie sa le tratezi cu respect, pentru ca daca te comporti ca un nesimtit, se indragostesc de tine". De altfel, pe la pranz, astazi, GD a vorbit cu A. si i-a cerut Facebook-ul meu, dar nici pana acum nu mi-a dat add. Ce o avea in cap? Ceilalti doi m-au surprins cu o premiera si m-au sunat amandoi azi si mi-au dat mesaje. Hai ca ma-nvat! 

     Scuzati postarea lunga. Mai erau lucruri de spus, mai ales despre ultimul tip, dar ala era deznodamantul si resemnarea mea. Orice ar fi facut, deja mi se pusese pata pe unul (si nu iese nici cu Vanish) si nu cred ca o sa scap nevatamata din asta. O sa mai postez inca ceva mai incolo. This is not over. Din nou, scuzati-ma pentru micile interventii in limba engleza, dar nu ma pot abtine. Mi se pare ca unele lucruri sunt mai bine intelese sau exprimate intr-o anumita limba. 

PS: I missed you last night. But now I am definitely getting over it. You're the closed chapter in my life, one that I will always remember with regret and supressed feelings. 

Dear, Mr. Somebody.

     Cum ar fi sa se indragosteasca cineva de ceea ce gandesti, de ceea ce vrei, de ceea ce esti si nu doar de trup, simpla delimitare fizica a fiintei noastre? Mi-ar place asta. 

     "I am in love not only with what you see in the mirror. But I am in love with your soul, your entire being and existence. I am in love with your thoughts, your beautiful, creative mind. I am in love with the real you, that is not afraid of the world's meaningless opinions, sharing what she's really thinking of."

     Stiu ca am zis ca o sa postez altceva, dar astazi imi simt creierul invadat de ganduri ce nu ar trebui sa fie acolo. Nu mai este nimic la fel. Incetul cu incetul, cu fiecare zi, cu fiecare an, observ mici schimbari, apoi apar si altele care sunt majore si tot asa, pana nu mai se repeta deloc ce era in trecut, ce obisnuiam sa iubesc. Simt ca sunt singura care sta pe loc. Ma uit la prietenii mei care gasesc cate ceva de facut in fiecare secunda, contribuind la ceea ce vor fi si vor avea in viitor, iar eu... Eu nu fac nimic. Sunt ca stalpii de pe autostrada, iar restul sunt masinile ce trec in viteza. Simt ca voi fi uitata curand, lasata intr-un colt. E ciudat sentimentul si doare putin, dar nu destul incat sa-mi atraga atentia si sa apese butonul semnalului de alarma. 

     Am atins acel grad de indiferenta, in care nimic nu mi se pare interesant sau ca-mi poate schimba viata. Singuratatea deja mi se pare ceva normal si atat de frumos. N-am realizat niciodata cat de placuta poate fi compania propriei mele minti. Se pare ca am visat prea mult in astia 19 ani, iar acum realitatea mi se pare prea banala. 

     Draga cineva, te rog vino si schimba asta. 

PS: Now I miss you more than ever. I can feel the shattered pieces of my heart piercing through my skin. Come and put them back together. 

Realitatea este visul. Imaginatia este viata.

     Si a mai trecut un an. Si tot disparuta ramane abilitatea mea de a scrie. O strig, o caut si ea tot nu apare. Stau in camera mea, ascultand aceeasi melodie pe repeat (Exo - Thunder) si tragand din cand in cand cu ochiul la TV. Nimic interesant de facut, iar filmul difuzat (The Hobbit, prima parte) nu poate sa ma convinga sa il vizionez. L-am mai vazut si chiar as mai face asta oricand, cu cea mai mare placere, dar acum nu este momentul. Nu pot sa-mi gasesc cuvintele. Nu pot sa-mi pun gandurile in ordine. Mintea mea a fost invadata de o fantezie, de o lume ireala in care am ajuns sa traiesc. Este trist. Stiu. Asta o face cu atat mai interesanta. Prietenii imi spun ca sunt nebuna, ca n-ar mai trebui sa stau in casa asa mult, ca ar trebui sa-mi gasesc o activitate care sa-mi puna viata inapoi in miscare. Dar ei nu stiu ca viata nu sta pe loc si nu asteapta? Ce rost are sa ma apuc de ceva care oricum o sa ramana neterminat? Ma uit in jur si vad persoane fericite, alaturi de persoana iubita, alaturi de cei in care au incredere (sau nu), alaturi de familie. Si apoi intorc capul spre oglinda. Tot ce vad este o iluzie. Am ajuns sa confund realitatea cu lumea imaginara. E mult mai usor.

     Sunt o lasa. Stiu. Fug de probleme, refuz sa le confrunt. Nu vreau nici macar sa-ncerc si toti se-ntreaba de ce. Raspunsul e simplu: m-am saturat sa tot fac asta. Poate am cedat prea curand, prea devreme. Viata mi-e abia la inceput si eu ma lasat doborata de lucruri banale. Sunt pur si simplu plictisita. Am un program care nu-mi ofera niciun fel de satisfactie: acasa, facultate, conversatii cu oameni care nu-mi starnesc deloc interesul, acasa. Sa nu se-nteleaga gresit. Aici nu este vorba de simplitate. Imi place sa merg la facultate. Pot spune ca uneori e chiar distractiv. Ma inteleg cu unii colegi, de care m-am apropiat si au preferintele asemanatoare cu ale mele. Ma simt bine in preajma lor, dar atat. Nu mai simt acea scanteie care ma punea in miscare cu adevarat. Totul mi se pare normal si partial nedemn de atentia mea totala. Banal. Obisnuit. Cred ca acestea-s cuvintele care sunt cele mai apropiate de parerea mea.

     Vreau pe cineva (sau ceva) in viata mea care sa ma faca iar sa fiu nerabdatoare sa ma trezesc, sa deschid ochii. Vreau sa ascult melodii si sa-mi bata inima tare si sa zambesc fara motiv, sa simt muzica, nu doar sa o aud. Vreau sa gasesc din nou acea motivatie, dorinta de trai, multumirea ca inca respir si ca sunt sanatoasa. Vreau sa nu mai fiu absenta. Vreau sa ma strige viata pe nume si sa pot sa zic "Prezenta!" cu toata fiinta mea. Nu este posibil sa se intample inca o data, asa-i? Si ma intristez si mai tare cand stiu ca am avut toate astea, iar acum nu mai sunt. Au disparut dintr-odata.

     Si totusi... As mai vrea sa port conversatii tarzii, pe cele mai neasteptate teme; sa primesc mesaje, care nu au niciun sens pentru altii, dar imi comunica atatea lucruri mie; sa merg pe strada, sa trec pe langa acea persoana draga mie si sa ma multumesc doar cu o simpla atingere, deoarece stiu cu siguranta ca ne vom revedea si in ziua urmatoare; sa fiu mandra de mine si de ceea ce sunt azi, de toate lucrurile dificile pe care le-am depasit anul asta datorita faptului ca am fost destul de puternica. Dar acum nu mai sunt... Chiar daca pot sa fac lucruri la care nici nu m-as fi gandit inainte ca le pot face (cum ar fi nu doar sa tac si sa inghit, ci chiar sa-mi impun punctul de vedere), asta este doar la suprafata ca un fel de sistem de aparare automat.

     De aceea realitatea mi se pare ca este doar un vis urat si imaginatia mea este cat de poate de reala. Am acea lume oricand cu mine si chiar daca pare ciudat, ma face sa zambesc, ma face fericita. Am prietenii, pot sa-mi urmez visele ce par imposibile in realitate (sau intr-un viitor cat se poate de indepartat), pot sa fiu cu cei cu care-mi doresc cel mai mult sa fiu si sa iubesc din nou. Este ciudat cum niste cuvinte, care nu sunt de fapt acolo, ma fac sa rad, sa rosesc, sa simt modul in care ma indragostesc treptat de creatiile mintii mele. Si acum ca scriu toate astea, chiar suna a nebunie pura, dar este o nebunie atat de dulce, care ma ambitioneaza intr-un mod straniu si infricosator pentru mine, in acelasi timp. Imi da speranta ca intr-o zi poate o sa se adevereasca tot ceea ce gandesc si o sa scap din Iadul asta (aaah, dar am scris despre asta si uite cum mi-au schimbat poeziile viata).

     Nu am explicat chiar pe larg ceea ce se-ntampla acum cu mine, ce este in mintea mea. Ar dura prea mult, dar o sa ma sacrific si o sa caut cuvintele necesare care sa fie cat mai apropiate de sensul a ceea ce vreau eu sa exprim. Urmatoarele postari cel mai probabil despre asta o sa fie: idei, momente si trairi din acea viata parelela a mea, unde sa gasesc ceea ce caut nu este imposibil. Atentie! Totul este doar o fantezie de-a mea, ca un fel de poveste cu inceput, dar fara sfarsit, la care "lucrez" de ceva timp. Imi este foarte greu sa ma apuc iar de scris si aceasta este prima mea tentativa, deoarece o sa postez un fel de rezumat (fiind omise parti cheie/parti importante).

PS: I don't know what to say. I don't even know what I feel anymore or for whom. All I know is that this is your fault: all the emptiness I feel and this sickness that doesn't seem to go away.