Thoughts at 2AM.

     I wonder what's wrong with me. I'm sitting here, sick, tired, hungry, and I also don't know whether I'm disappointed, hurt, mad, annoyed or offended. I have a few tabs opened, all related to Valentine's Day and gifts. I've studied for more than 4 hours and this is not what I should be doing at this hour. I have to sleep, but everything's prepared, I've set up my mind and already fixed half of the present. Now, I only have to get the other parts ready. It's not much though... 

     I'm trying so hard not to cry. My sister is on the other side of the room playing. I fear that I did some overthinking a few days ago and some of the ideas I had are kind of turning out to be true. I can feel some doors inside of me slowly closing again. I'm not gonna state which ones. It's just the voice up there in my head hating on me once more. I wish it would go away. It's telling me bad things, some that I don't want to believe. Shut up, please!

     I'll probably be fine tomorrow. Maybe it's the hour, the inspiration and the need to write a bit. Maybe it's the fault of all these feelings overwhelming me and I just don't know what to do. I've been feeling so weak these days... 

No multiplayer for me.

     I thought I could hold on, but I'm hungry, I'm sleepy, I'm tired, I'm crying and I can't stay up like this anymore. I just...get some weird feelings these days. Really. I don't know anything about anything anymore. I don't even know whether I'm being irational or not. I feel like I'm losing my sanity. It's driving me crazy. Everything. Fuck. I feel a bit guilty and I'm blaming myself for things that I can't control, that aren't probably my fault. 

E trist cand cel mai bun prieten e chiar vocea din capul tau.

     Ma simt atat de enervata si iritata. Nu stiu daca imi vine sa plang sau sa scuip acid. Vreau sa scriu, dar nu pot sa ma concentrez. Vreau sa dau replici rautacioase, dar ma abtin cat pot de mult. Nu am starea necesara sa fiu draguta si amabila, mai ales cand a fost ceva ce m-a deranjat anterior. Nu vreau sa spun ca sa nu stric atmosfera, mai ales cand vad ca celalalta persoana se simte bine. Nu stiu daca ascund eu extrem de bine asta sau chiar nu observa. Oare sunt eu extra sensibila si o ciudata sau chiar sunt bazate lucrurile care ma deranjeaza? In ultimul timp, m-am suparat asa des ca incep sa ma intreb daca sunt eu nebuna si paranoica (mai ales cand ceilalti au niste reactii destul de...) sau chiar aveam dreptul sa ma deranjeze asa ceva. Nici macar nu cred ca e formulata corect fraza aceea. Pe fiecare om in parte il afecteaza momente si vorbe diferite, dar nu inteleg de ce ma simt asa vinovata cand tot eu cica sunt aia suparata. Ma atac pe mine si imi tot spun "N-ar trebui sa te deranjeze asta. Fii mai rezonabila. De ce naiba gandesti asa?" si ma simt si mai prost (mai ales cand imi exteriorizez problema si cei din jur incep sa-mi reproseze ca sunt prea suparacioasa). E aiurea... Daca voiau un robot, de ce mai sunt eu prin preajma? 

     Mda, si cam asta iese cand nu ai prieteni (sau cel putin ala singur pe care-l ai e ocupat). Banuiesc ca e explicabila starea mea de singuratate de aseara (si un pic si de azi). Mi-e greu, dar suport. Nu e ca si cum e prima oara. Am trecut prin lucruri mai rele. 

Singuratatea te alege pe tine, nu invers.

     Ma simt din ce in ce mai detasata de lume si cat mai indiferenta fata de oameni. E ca si cum mi-as pierde abilitatile de comunicare, socializare. Am avut prea multe conversatii cu mine si nu prea mai stiu cum e sa porti o discutie serioasa si cu adevarat profunda cu altcineva, in care chiar va intelegeti reciproc si ajungeti la un punct comun, in care chiar daca va contraziceti, tot exista respectarea deciziei celuilalt si nu sunteti de acord la final doar ca sa se incheie conversatia, ci chiar realizati care este punctul lui de vedere si perspectivele. Faptul ca mai am o singura prietena careia pot sa ma deschid, fara teama sau retineri, nu ajuta deloc. Stiu ca mai am langa mine persoane cu care pot sa vorbesc si carora le mai spun problemele mele din cand in cand, dar poate nu la nivelul la care as face-o fata de o prietena. Nu ma intelegeti gresit. Am incredere in persoanele respective si tin la ele si comunic, dar...poate pur si simplu vreau un pic de varietate. Cred ca din acest motiv am fost si dispusa sa iert mai repede si sa trec peste anumite evenimente, fara sa insist prea mult pe problema. 

     Am momente cand poate as vrea sa vorbesc cu cineva si poate persoanele alea putine in care mai am incredere nu sunt disponibile sau nu raspund. In acele clipe, ma simt singura si incep sa plang si incerc sa ma calmez purtand conversatii imaginare, dar nu ajuta. Mintea mea este diabolica si are si zile cand se comporta frumos, dar in mare parte tot pe mine arunca vina. Ce as putea sa fac? Am avut o perioada cand intram pe un site de consiliere. Erau in mare parte persoane care ofereau sfaturi sau pur si simplu discutau cu tine daca simteai nevoia si te ascultau. Puteai sa ai un cont sau sa intri sub anonimat. Chiar m-a ajutat si m-a facut sa ma simt mai bine. Ce-i drept... n-am mai intrat de cateva luni acolo, dar mi s-a parut ok atmosfera si persoana cu care am vorbit. 

     E ca si cum incerc sa recuperez. Am avut perioada liceului in care am fost foarte inchisa si nu voiam sa discut cu nimeni problemele mele, iar apoi incet, incet am inceput sa mai vorbesc cu cei din jur. Am ajuns in punctul in care mi-e frica sa mai tin lucrurile in mine si vreau sa conversez cu cineva, iar atunci cand nu pot, cedez. Poate este si din cauza sesiunii si a stresului, dar nu-mi place. De la un timp sunt destul de vulnerabila si emotiva. Cred ca inainte eram mai stabila si mai puternica si le era mai greu celor din jur sa-si dea seama cand nu eram chiar ok. Acum, este de-ajuns o privire sau ceva si deja intra la banuieli, Nu-mi place. Recunosc ca uneori o fac si intentionat ca sa le atrag atentia sau pentru ca vreau sa vorbesc, dar nu se-ntampla mereu. Sunt momente in care chiar nu vreau sa se stie ce am pe suflet si totusi se afla... Ma enerveaza. 

Short conversation - the voice inside of your head part IV.

"You've been so quiet lately. Are you feeling alright?"

"I'm fine. I'm feeling lonely, lost, bored, annoyed, angry, mad, hurt, but yeah... I'm fine."

"Awww, sweetheart... What happened this time 'round?"

"He left. Again. I don't think I can take him back once more. At least I shouldn't..."

"But you will... You always do. You just forgive him and let him sit right next to you, look through you (not at you) and not listen to what you're saying at all. You act like you don't notice, like it's not actually real. You're lying to yourself. Stop it."

"I just don't think I can find someone else. It took a long time to get him to be with me too. I've loved him since I can't even remember. He's all I've known. I can't just wander on my own and hope to find a man to fall for me again. It's hard..."

"You're being lazy. He doesn't make you happy. You're not on the same level. You're higher. Stop underestimating yourself." 

"I'll try. I'll fight back the urge to let him in."

"It's cold outside, you know..."

"I do. Without him, it's cold inside the house too. I'll just grab a jacket."

"You'll need tons of them or you'll be freezing to death."

"It was your idea in the first place. It sounds bad right now, but maybe it gets better in time..."

"Just wait and you'll see."

"Sure. That's one thing I'm good at."