Sentimentul ciudat a revenit. Simt iar golul din stomac. Simt iar cum urca de acolo si mi se opreste in gat. Este un nenorocit de nod in gat si imi vine sa plang. Imi vine sa tip cat ma tin plamanii, dar doare prea tare pentru ca atunci cand deschid gura nu se aude nimic decat un geamat inabusit. Mi-e frica cand vine seara si se intuneca. Mi-e frica sa mai stau singura in camera. Mi-e frica sa sting luminile si sa ma pun in pat. Mi-e frica de tot. Tu o sa apari iar. Fantomele trecutului ma bantuie si nu-mi dau pace. Vreau sa trec peste, dar nu pot. M-am schimbat radical si am dezamagit multe persoane, dar in special pe parintii mei. Daca eu m-am schimbat de ce n-am putut lasa si trecutul in urma? De ce n-am putut sa te las pe tine in urma? De ce n-am putut sa te uit? DE CE?!
Am ajuns sa nu mai suport pe nimeni din jurul meu, nici macar pe mine. Pastrez pe buze acelasi zambet rece, amarui, care iti spune sa stai deoparte, dar in spatele lui se ascunde o durere inimaginabila. Spun ca nu-mi pasa, dar mie-mi pasa sa stii. Spun ca plec azi, dar o sa ma intorc intr-o zi. Spun ca nu mi-e dor, sincer mi-e dor. Spun ca sunt ok, cand de fapt nu e deloc usor. Ultimele patru propozitii sunt dintr-o melodie a lui Criss Blaziny si versurile alea mi se potrivesc perfect. Ei cred tot ce spun, inghit falsitatea si zic ca inteleg cand de fapt nu este asa. Ei nu trec prin asa ceva, n-au trecut si sper ca n-o sa treaca. Vreau pe cineva care sa-mi fie aproape, sa ma inteleaga si daca nu in totalitate, macar partial. Atunci cand zambesc sa nu creada neaparat zambetul ala fals. Cand zic ca sunt bine, mint. Pentru ca nu sunt deloc bine. Nu am fost niciodata...
Doare si se intampla iar si iar... Mi-am dezamagit parintii si nu mai au incredere in mine. Am fost pusa indirect sa aleg intre prieteni si parinti. Acest lucru este absurd. Ii respect si ii iubesc prea mult ca sa fac o asemenea alegere. Prietenii vin si pleaca, dar parintii raman aceeasi, raman langa tine. Eu probabil am unele dorinte si chiar vreau sa se implineasca, dar pentru asta trebuie sa-mi sacrific unele lucruri legate de parinti. Nu o sa fac niciodata asta. Daca as avea de ales intre a iesi la o intalnire cu baiatul pe care pentru Dumnezeu il plac de la inceputul toamnei, dar cu conditia de a-mi trada si dezamagi parintii, as alege sa raman cu ei. Stiu ca nu este normal. Stiu ca nu o sa raman langa ei toata viata mea, dar daca imi distrug de pe acum relatia cu ei, cand o sa am cea mai mare nevoie de cineva alaturi si prietenii n-o sa fie acolo, cine o sa fie daca nu ei? Nimanui nu-i pasa atat de mult de mine. Se prefac doar. Chiar daca parintii mei pot fi uneori atat de insuportabili si neintelegatori incat sa ma faca sa am ganduri de sinucidere, mai degraba as rezista lor decat ranilor venite din partea prietenilor. Parintii se asteapta sa fac EU atatea si atatea de parca as fi robot. Pai tin sa anunt ceva : nu sunt. Am o inima Chiar daca inima mea este rupta in mii de bucatele, simt durere, simt frica. Vreau uneori pur si simplu sa mor, poate asa as scapa de tot, de toti si de toate.
Simt iar nodul in gat. Am plans prea mult si aproape nu mai vad ecranul de la atatea lacrimi. Ma doare tot corpul. La inceput era mai bine, pentru ca durerea era numai in interior, dar acum iese afara. Mi-e greu sa respir. Mi-e greu sa traiesc in felul asta. Probabil ziceti ca sunt nebuna dupa ce ati citit randurile astea. Probabil ganditi ca sunt doar o fetita frustrata de 15 ani jumate care are probleme cu parintii si cu prietenii. Da, am 15 ani jumate. Da, am probleme cu parintii si prietenii, dar nu aberez. Chiar simt durerea si chiar imi este frica de ceea ce va urma. Chiar vreau sa fug departe sau sa mor cat mai curand. Chiar vreau sa scap de toate asta si da, stiu ca sunt o lasa, dar sunt si eu om.
