Vreau să fim ce nu trebuie. Doamne, iartă-mă!

     Oare chiar contează? Nu vreau să îmi mai pese ce se întâmplă cu noi. Am ajuns la o concluzie - rămânem așa cum suntem acum. Mă apreciază, amândoi facem ce trebuie acolo unde trebuie, ne înțelegem. Cineva mi-a zis anul trecut că o prietenie contează mai mult decât o posibilă dragoste/relație eșuată și îi dau dreptate. Mă dor neclaritățile și ambiguitățile, dar pot să trăiesc cu ele. Nu o să îl întreb nimic. Deja sunt favorizată, sunt cadâna preferată din harem și asta o să fie destul. Culmea, nu știu dacă spunând asta încerc să subliniez un adevăr sau să mă conving pe mine că așa e. Un singur lucru e sigur - cu cât stau mai mult și analizez situația asta, cu atât mă afund mai tare în ea și în sentimentele pe care (cred) că le am. 

    Bărbații sunt dezamăgitori. E cumplit. De fiecare dată mă străduiesc să le dau șanse, să îi ascult, să le fiu femeie, prietenă, rudă, iubită și degeaba. Mă cam înfurie lucrul ăsta - ori fac eu ceva greșit, ori îmi aleg persoanele greșit. Cel mai probabil se aplică cea de-a doua variantă. Toți pe care-i întâlnesc, pe care-i cunosc parcă își fac un scop din a mă răni pe mine, a mă pune la zid. Nu ajută deloc încercările mele de a fi cât mai corectă, directă și sinceră. Aparent, în ziua de azi lucrurile astea nu mai sunt de apreciat. 

    Și totuși mă amuză... Acum am în căști melodia „Dragostea mă ocolește”. Da, este manea. Da, este de jale. O dau din plâns în râs și tot așa. Oare îmi este de ajuns să fiu a lui fără a fi de fapt a lui? Femeie puternică și independentă - tragic. Cum naiba să pun așa o întrebare?! Nu sunt într-o relație cu el, deci nu sunt a lui. Nu m-a câștigat la loz în plic și nici nu m-a cumpărat de la Cora. Sunt propria mea persoană și el nu mă merită (spuse ea, sperând să primească mesajul ăla blestemat). 

    Spun toate astea, le scriu, dar nu cred că aș putea să fiu cu el. Vreau să îmi bag singură în cap că este un moft, că nu aș putea să mă trezesc dimineața lângă el, n-aș putea să îi dorm în brațe. Nu pot fi femeia ce îl ține de mână pe stradă. Orice ar vrea inima mea, de această dată trebuie să domine rațiunea. Nu are rost să îi zic nimic din toate astea, nu are rost să știe. Oricum nu mă aștept la o reacție pozitivă din partea lui. M-am obișnuit să fiu aia nebună și prea implicată. M-am obișnuit să ofer iubire și să nu o primesc înapoi. M-am obișnuit doar să se profite de mine.

    Bărbații sunt dezamăgitori, dar poate eu sunt cea care se dezamăgește singură - ei nu au nicio vină. 

O altă zi, o altă criză existențială.

     Încă o zi, încă o postare. În capul meu este un haos continuu și de inimă nu mai zic. Am de luat o decizie în următoarele zile, dar nu știu cum să abordez situația. Încerc să mă concentrez pe ceea ce ar fi mai bine pentru mine și totuși mi-e greu. Simt că orice aș face tot voi avea ceva de pierdut. Nu pot rămâne indiferentă oricum. Trebuie să fac pasul. 

    Înainte aveam curajul să merg până în pânzele albe și puteam să spun tot ce am pe suflet fără să mă gândesc la consecințe. Poate fix acolo era stropul meu de egoism. Voiam să mă simt eu eliberată de greutatea secretului și nu mai țineam cont de țintele mele sau ce au ele în cap. Acum nu pot. Pur și simplu nu pot. Sau nu vreau? Îmi este frică acum de refuz mai mult ca niciodată? Este clar că părerile acestui om mă influențează în toate privințele. Nu vreau să pierd legătura pe care o avem deja, chiar dacă este una toxică (relativ) pentru mine. Urmările pot fi și ele catastrofale, fie că iese bine, fie că nu. 

    M-am mai calmat puțin, dar nervii persistă. Nu am simțit vreodată nevoia să sparg lucruri și să recurg la violență cum mi se întâmplă acum. Parcă nu sunt eu. Furia asta fierbe și îmi încinge interiorul. Organele mele sunt gătite și gata de servit la masă. Doamne! O iau razna. Aș vrea măcar un semn care să îmi ofere încrederea de care am nevoie să fac pasul. Cer prea mult? Într-adevăr, mi-ar fi și mai ușor dacă ar iniția el discuția, dar asta clar nu este posibil. Evită oricum orice fel de confruntare. Un bărbat adevărat! 

    Dacă tot ce mi-a spus și toate reacțiile pe care le-a avut le-am interpretat greșit? Dacă am văzut doar ceea ce voiam să văd? Poate greșesc. Aș vrea să fiu sigură măcar de ceea ce simt eu, dar linia aia subțire dintre sentimente și simpla plăcere de a avea atenția cuiva asupra mea în acest mod este aproape ștearsă. Abia o mai observ. În preajma lui sunt calmă și creierul meu nu mai urlă. Nu mi s-a mai întâmplat asta cu altcineva și mă derutează. Vreau să am parte mereu de liniștea aia și de ceea ce simt când sunt cu el. Nu am zis-o niciodată, dar cred că am putea trece prin foc amândoi. Suntem în stare de orice. 

    Nu este iubire. Nu este. Nu are cum. Nu are de ce să fie. Atunci de ce simt dorul sau gelozia? Pot să fie și din alte motive, nu? Este oare un simplu atașament? Nu. Gelozia mea se naște din posesivitate? Nu. Îi vreau binele chiar dacă nu este alături de mine. Vreau să îi fie bine și să fie fericit. Aș fi mulțumită și dacă am rămâne doar prieteni, atâta timp cât mă ajută să descurc pânza asta încurcată. La naiba! Putem fi și necunoscuți, dar nu vreau să îl rănesc. Și totuși trebuie să mă gândesc și la mine. Nici eu nu vreau să mai sufăr. Merit să fiu fericită! 

    Mă omoară distanța asta. Mă termină gândurile. Mă ard cuvintele. Inima mea trepidează de nerăbdare. Am nevoie de el. Am nevoie de noi. Nu. Nu. Nu. Nu. Nu. Am nevoie de mine. Trebuie să mă vindec. Trebuie să trec peste toate astea. Adio și ție. O să îmi fac curaj să-ți spun ce am pe suflet indiferent de consecințe. Pot mai bine de atât. Și până la urmă... nu riști, nu câștigi, nu? (Hai să ținem cont și de faptul că am șanse mai mari de a câștiga la loterie decât inima lui. Hahahah!) 

    

Iubirea noastră mai are nevoie și de limite.

     Mă simt mai bine oarecum și spun asta încercând din răsputeri să ignor căderile nervoase din ultimele zile. Nu mai sunt singură. Am companie acum. Prietena mea a revenit alături de mine și sper să mă ajute prezența ei aici. Viața merge înainte cu bine și cu rele și nu am ce altceva să fac. O dau din lac în puț, dar nu asta e problema. Mă irită că puțul ăsta pare interminabil. Nu mai știu unde este suprafața și am nevoie urgentă de o gură de aer. Credeam că sunt bine, dar ultima discuție cu psihoterapeuta mea m-a pus pe gânduri. 

    Sunt nervoasă, sunt agitată. Asta nu trebuia să se întâmple. Nu trebuia să ajung aici. Încerc să îmi trăiesc zilele ca un om liber, dar mintea mea mă îngrădește, mă constrânge. O mie de idei și niciuna bună. Iar pic în același tipar și mi se pune pata pe cine nu trebuie, dar acum măcar știu și motivul: protecție, siguranță, suport, grijă, atenție, manipulare, șantaj. Hmmm. Credeam că am dat peste ceva bun, dar și de această dată cred că eu sunt victima. Alții profită de vulnerabilitățile mele și observ abia când este deja prea târziu. 

    De ce nu pot bărbații să se abțină dacă știu că nu pot oferi nimic, nu se pot implica? Acum eu sunt persoana indisponibilă emoțional, dependentă de un om indisponibil total, din toate punctele de vedere. Mă doare, dar nu am ce să fac. Nu găsesc rezolvare la asta. Am trăit cu impresia că îmi vrea binele, că are grijă de mine și este preocupat de suferințele mele, dar poate era doar pur egoism. Îmi apăsa butoanele cu bună știință ca să mă aducă într-o poziție complicată - să nu pot renunța la el. Cuvintele lui mi-au fost refugiu și acum consider că singurul refugiu de care am nevoie e unul care să nu îl includă pe el. Sentimentele sunt amestecate și limitele au liniile încrucișate. 

    Ce vrei de la mine? Ce suntem noi? De ce îmi faci asta? De ce mă îndepărtezi de lucrurile pe care mi le doresc? Vrei să sufăr și eu cu tine? Tu nu poți avea familia pe care ți-o dorești, probabil te chinuie și pe tine altcineva și toate frustrările alea le verși asupra mea. Nu merit așa ceva. Noi nu merităm așa ceva. Gelozie. Posesivitate. Care este rostul lor? Nu sunt a ta, cel puțin nu oficial. Nu știu în capul tău ce scenariu ai scris. Nu avem niciun fel de relație. Aș vrea să fug de tine, dar nu am unde să mă ascund. Ca un șoarece prins în capcană, nu mai pot să scap. Nu am reușit să prezic asta. Am crezut că este doar joacă. Am crezut că sunt doar glume. Am crezut că...

    Cine sunt eu fără tine? Unde aș ajunge dacă tu ai dispărea din viața mea? Cât de mult a contat ideea de tine în alegerile făcute recent? Sunt un om pierdut. Cândva simt că am fost un pui, o pisicuță, pe care ai găsit-o la colțul străzii, în ploaie, și ai vrut să îi oferi tot ce îi lipsea pentru a o face fericită: un cămin, o familie, o persoană în care să aibă încredere, cineva care să o învețe cum să se descurce singură în lumea asta, cum să vâneze, cum să se ferească de rele. M-ai adoptat și când spun asta mi se pare teribil de amuzant. Mi-ai oferit ce îmi lipsea, ce nu mi-au dat alții și ți-ai format un rol aparte în capul meu. Nu pot să mă rup de tine, nu pot să te ignor, ești acolo. 

    Și asta mă irită. Nu așa trebuie să fie. Dacă nu poți să îmi dai ce caut, dacă nu poți să duci rolul ăsta până la capăt, dispari. Te rog. Nu mai fii gelos. Nu mai fii posesiv. Nu mai flirta. Nu mai te comporta de parcă tiparul ăla e făcut pentru tine, de parcă locul ăla călduț e al tău. Nu e. Cândva mi-ai fost refugiu, acum îmi ești blestem. O iubire ce nu este iubire. Un iubit ce nu este al meu. Lasă-mă să merg pe drumul meu. 

Nu mai știu cine sunt, dar sunt gata să mă împac cu această nouă eu.

     Mă surprinde. Au trecut atâția ani și încă sunt aici. Nu mă refer la acest blog, ci la această lume. Uneori chiar mă întreb cum de sunt în viață. Am trecut de la depresie, la anxietate și acum am parte de amândouă combinate, împreună cu o lipsă totală de direcție și sens. Este oare de-ajuns să respir, să muncesc, să fiu prezentă fizic? Mintea mea este departe, foarte departe. Am totul și totuși nimic din ceea ce vreau cu adevărat. Mă roade tare asta și m-am trezit lipsită de răbdare astăzi. Nu este corect față de cei din jurul meu și chiar îmi pare sincer rău că stările mele nu îmi permit să fiu cu adevărat fericită pentru împlinirile lor. Oare ăsta este numit egoism? Nu știu...

    Fumez mai mult, plâng mai des, nu prea mai mănânc și uneori uit să zic și lucrurile astea. Mă simt îngrijorată constant. Cât o mai pot duce așa? O viață care nu se simte viață. Eu care nu mai sunt eu. M-am mutat de acasă și habar nu am dacă e alegerea corectă. Am refuzat o oportunitate de muncă interesantă, dar am câștigat mai mulți bani unde sunt acum și tot nu simt că este de ajuns. Fac ceva greșit și nu știu ce. Greșesc că mai sunt pe pământul ăsta? Cred că nici divinitatea nu îmi poate răspunde la asta. Azi mă lasă în durerile mele. 

    Dureri în piept, săpate atât de adânc încât îmi pare că nu mai au leac. Probleme cu respirația, mă sufoc și acum nici nu pot să identific declanșatorul. Iau anti-depresive, iau calmante, fac psihoterapie. Sunt un om pierdut, o femeie incompletă, un copil care își dezamăgește mereu părinții, o soră absentă, o prietenă care nu pare să aprecieze cu adevărat ceea ce are. Asta nu e viață. Am atâtea vise și dorințe și le simt atât de departe. Nici măcar nu mai sunt sigură că o să ajung vreodată să le împlinesc. Ziua de mâine e incertă. Nu știu dacă o să mai fiu aici...

    Mă gândesc că poate adaug un strop de dramatism și apoi mă uit la încheieturile mele, îmi aduc aminte de zilele din liceu și îmi dau seama că am fost deja acolo și sunt capabilă de asta. Mă lupt cu mine și demonii mei ca să elimin această posibilitate. De două săptămâni stau singură în apartament și câteodată vocile din capul meu mai și tac. Atunci mă irită cel mai tare. Mă lasă să mă scufund într-un abis de liniște care îmi dă falsa impresia că sunt mai bine, că pot fi fericită. Apoi, revin în forță:

- Florentina, nimeni nu te vrea.

- Florentina, nici măcar să dai de carnet nu ești în stare.

- Florentina, chiar crezi că e bine unde ești acum?

- Florentina, dacă mori mâine, câte persoane crezi că o să îți simtă lipsa?

- Florentina, Florentina, Florentina...

    Și tot așa. Afecțiunile psihice sunt crunte. Traumele despre care nu vorbești te consumă. Defectul meu sunt eu. Defectul acestui corp capabil și minții acesteia strălucite sunt eu. Eu sunt propria mea piedică, cel mai mare obstacol. Mi-au murit ambițiile. Nu mai știu ce sunt alea. De 3 ani sunt singură, atât de singură... De 2 săptămâni am intrat într-o fază de auto-izolare. Noaptea mă pun în pat și mă întreb dacă este bine să fiu doar eu cu mine. Nu îmi este frică de demoni, de fantomele trecutului, de oameni cum îmi este frică de mine și de gândurile mele. Merg pe stradă și mai îmi răsare câte o imagine macabră în cap: mașină în viteză, mă arunc în fața ei și rămân pe asfalt într-o baltă de sânge. Folosesc cuțitul și văd altceva: alunecă ușor în sus și se înfige în carnea mea fără remușcări - simt o durere înțepătoare, eliberare și apoi un mare nimic. 

    Sunt nebună. Sunt degeaba. Dacă asta e depresia, m-am săturat de ea. Dacă asta sunt eu, nu mă mai vreau. Și dacă eu nu mă vreau, cum să mă vrea altcineva? M-au secat. Mi-au supt toată bucuria, toată energia. Revin la ideea recurentă - sunt doar o carcasă a ceea ce eram odată. M-au distrus treptat, treptat și eu i-am lăsat. Posesivitate, gelozie, reproșuri, critici - nu sunt de fier. Încercând să vă ridic pe voi, să vă ajut, m-am distrus pe mine și vă urăsc pentru asta și mă urăsc pe mine. Vă dați sfinți în public, dar eu știu ce sunteți. Monștrii pot doar să nască alți monștrii. Monștrii pot doar să trăiască alături de alți monștrii. Monștrii pot doar să fie prieteni cu alți monștrii. Dacă eu sunt monstrul, omul negru în toată povestea asta, voi unde vă situați - familie, iubiți, prieteni? Hmm?