Visele ucise de cosmaruri.

     Blogul asta o sa devina un obicei prost. De fiecare data cand se intampla ceva, postez. Intr-un fel ma amuza si ma face sa ma simt bine. E un loc unde sa ma descarc si mai ales prin ceva ce-mi place, prin scris. E tarziu si ar trebui sa dorm la ora asta, dar nu pot. Inca ma doare gatul si sunt ametita si mi-e somn, dar nu pot sa dorm si nu vreau. Nu-mi pasa ca maine o sa fiu un zombie, trebuie sa stau.

     Verisoara mea m-a pus pe ganduri dupa ce mi-a adresat cateva intrebari si fraze, gen "De ce ai facut-o?", "Pana la urma la care tii mai mult?", "Ti-a pasat macar de Han?", "De ce suferi atat? Tu te-ai despartit de el.". Am incercat sa raspund la toate si totusi in mare parte n-am fost multumita de raspunsuri. Am tinut la Han. Da, chiar am tinut si inca tin. M-a durut sa ma despart de el si inca doare. Ranile se vindeca greu. Azi nici la Seth nu am mai putut sa ma gandesc. Am fost prea ocupata incercand sa sortez sentimente si ganduri, dar esuand.

     E ultima postare pe seara asta. O sa ma duc in pat si o sa simt iar raceala aceea insuportabila. Nu stiu cum o sa reusesc sa adorm si asta seara. E mai frig decat ieri, cel putin din punctul meu de vedere. Ma intreb cat o sa dureze starea asta. Mi-e asa frica incat imi vine sa ma rog de verisoara mea sa doarma cu mine, dar stiu ca nu va fi la fel. Nu va fi aceeasi caldura. Nu va fi aceeasi mana intr-a mea. Nu va fi... Sfarsitul e aproape. Il simt. Asta seara cu el o sa dorm. El o sa ocupe perna de langa mine si o sa fie mai frig ca niciodata, chiar daca o sa fim amandoi sub patura. Amintirile nu ma incalzesc deloc. Sfarsitul le-a luat toata caldura si nu vrea s-o imparta cu nimeni. Tot ce a ramas e gheata si pentru ca tot vine iarna, n-o sa se topeasca prea curand.

PS: Can't you just let me live in peace? If you don't want anything to do with me, then stop this! Set me free and let me forget you. I'm begging you...

Sometimes it lasts the love. Sometimes it hurts.

     Si uite cum vine si a doua postare. Ca de obicei, nu ma tin de promisiune sau poate o s-o fac. Nu e inca trecut de miezul noptii, nu e inca luni. Ascult pe repeat "Cumicu - Pahare Murdare" si ma gandesc de ce inca simt nevoia sa port bratara de la Han. Azi am iesit in oras cu sormea si vara'mea si nu stiu daca e obisnuita sau altceva, dar am pus pe mana si bratara de la el. Ma uitam la ea si mi se elibera mintea. Nu mai auzeam nicio voce disperata strigand in capul meu sau corul de plansete.

     Nu stiu ce sa mai fac. Imi vine sa scriu incontinuu, sa umplu foaia. Lacrimile mi s-au dus toate. Nu mai am nici putere sa plang, desi stiu ca asta e ceva temporar. Sigur o sa se intample iar ceva. Sigur o sa ma gandesc eu iar mai mult decat trebuie si aia o sa fie iar ultima picatura si o sa stau iar in pat tremurand toata sub patura rece, chinuindu-ma sa sterg lacrima dupa lacrima.

     Uneori ma intreb daca sunt masochista sau ceva. Mi-am dat seama azi ca fara sa vreau ma gandesc la chestii din trecut. Pur si simplu ma uit la ceva si ceva-ul ala imi aduce aminte de anumite momente. Intr-un fel ma incanta asta, pentru ca 90% din momentele care-mi vin in minte sunt fericite. Ma simt ciudat sa ma gandesc la doi baieti in acelasi timp. Azi era iar un haos total in capul meu. Ma uitam la cer, il vedeam pe Seth zambind cu gropitele alea care-l fac sa para un print din povesti care radiaza mai puternic ca soarele. Ma uitam in jos la gradina si la trandafiri, vizualizam perfect de parca ar fi fost ieri momentul in care am primit de la Han primul trandafir. Nu mai inteleg nimic. Cred ca am nevoie de un manual de instructiuni.

     Asta seara trebuie sa ma culc devreme, dar de ce creierul meu ma indeamna sa stau pana dupa miezul noptii? Ar trebui sa ma trezesc la sase maine. Vreau sa mai vorbesc cu Han. Nu stiu de ce simt ca sunt chestii pe care ar fi trebuit sa le spun si totusi nu le-am spus. Si totusi...nu stiu care sunt acele chestii. Pur si simplu simt ca n-am spus tot. Ce-ar mai putea fi de spus?

     Melodia asta m-a omorat azi. M-am dat iar pe hip-hop. Mi-era dor. Cred ca nu prea mi-a priit atata muzica coreana. Cel putin in perioada asta, nici n-as putea sa ascult altceva. Nu m-ar ajuta. Simt ca doar muzica ma mai poate salva de tot ce-nseamna sentimente si dragoste si ei. Muzica. Scrisul. Dansul. Doar pentru ele mai traiesc.

PS: I'm sorry, baby. I like you. I care about you. I would do anything you'd ask me to. But there's Han. I can't sort out my feeling for him. I'm sorry. I don't know how.

Vorbele ranesc adanc.

     Promisiuni, sperante, vise...Un singur cuvant il pot lega de toate trei: spulberate. Nu mai vreau sa sper. Nu mai vreau sa ma complic. Nu mai vreau sa promit. Nu mai vreau sa visez. Nu mai vreau sa iubesc. Nu mai vreau nimic. Se stie ca de fiecare data cand incep ceva, are un final defect. Nu pot face nimic bine. Inima mea e stricata. Creierul meu e de neoprit. Totul a luat-o razna. Lacrimile curg incontinuu si nu e nimic ce pot face. Am incercat sa opresc, sa dau shutdown, dar n-a mers. Am incercat sa plac pe altcineva, sa fiu cu altcineva, sa nu ma mai gandesc la el si nu merge si nimeni nu pare sa inteleaga ca nu e ceva ce pot controla. Daca as putea sa fac ce vreau, as fi scapat de mult timp de ceea ce simt pentru Seth. Dupa prima luna as fi aruncat totul la gunoi pentru ca era clar ca nu se merita.

     Ma simt groaznic. Am revenit din nou la starile prin care treceam cand eram a 9-a. Vreau pur si simplu sa fiu singura, sa tin pe toata lumea la distanta. Nu stiu pe cine as mai putea sa ranesc. Nu stiu daca o sa fie iar o persoana la care tin mult sau cineva caruia nu-i acord chiar atat de multa importanta. In ambele cazuri o sa ma doara si pe mine. Toti cred ca pentru mine e extrem de usor sa arunc totul deoparte si sa nu privesc in urma, dar oare ei au trecut vreodata prin asta ca sa stie ca e mai dificil decat pare?

     Nu stiu ce sa mai simt. Nu stiu ce sa mai cred. Nu mai vreau vorbe. Nu mai vreau dragoste. Nu-mi mai trebuie. Doamne, daca existi acolo sus, te rog, ia tot ce inseamna sentiment in mine si distruge. Nu mai am nevoie de asa ceva. Durerea e atat de mare, incat nu se merita. Nu se merita trei clipe de fericire pentru alte 1001 de nopti pe care le petrec in camera mea plangand pana dimineata, intrebandu-ma ce sa fac, daca e corect ce am de gand sa fac si tot asa. 

     Am o intrebare: poate sa-ti fie franta inima, daca e deja distrusa? Aseara, nu stiu, dar am simtit o durere in piept. Mi-era deja rau. Eram ametita, abia ma tineam pe picioare, ma durea capul, mi-era somn, dar oricat incercam sa adorm, nu reuseam. Nu stiu acum daca era de la cum ma simteam sau de la lacrimile care nu vroiau sa se opreasca. De ce sunt atat de sensibila? M-am saturat sa incep sa plang si la cele mai insignificative chestii. Daca as putea sa ma schimb, as face-o! As place pe cu totul altcineva, dar in acelasi timp as deveni o persoana rece. Nu mai vreau sa-mi pese. Nu mai vreau sa am constiinta. Nu mai vreau sa ma gandesc oare cum s-o simti persoana de langa mine. Nu mai vreau sa ma mai gandesc la altii mai presus decat mine. De ce nu pot sa fiu si eu egoista? De ce?! 

     Nu stiu azi-noapte la ce ma asteptam. Speram, dar nici macar eu nu stiu la ce. Stiu doar ca acolo in adancul inimii, doream ceva. As vrea sa pot da timpul inapoi. As vrea sa schimb totul. Daca as stii care e viitorul, n-as mai face ce-am facut. Nu as mai intra la acelasi liceu si m-as duce unde a vrut mama. In vara dintre clasa a 10-a si a 11-a as sta acasa si nu m-as duce la nicio petrecere si nici la mare. Nu mi-as mai face prieteni si as rupe toate legaturile. M-as pastra doar pe mine, inchisa intr-o cutie, pentru ca stiu ca nu merit mai mult si nu vreau mai mult. Mi-e frica de ce sunt inconjurata. Mi-e frica pentru ca stiu ca atunci cand ii ranesc pe altii, ma ranesc si pe mine, pentru ca mereu incerc sa vad lucrurile si din punctul lor de vedere. Mi-e frica de tot. Mi-e frica de viata. Mi-e frica sa mai fac vreun pas in afara camerei. Mi-e frica sa mai fiu eu. Mi-e frica...

     Imi cer scuze celor pe care i-am ranit in trecutul indepartat si cel apropiat. N-o sa se mai intample pe viitor. Sper sa fiti fericiti in continuare si fara prezenta mea constanta in apropierea voastra. Eu o sa supravietuiesc. Sper...

PS: You're an asshole, but I hope you'll find happiness. I'm fine as long as I see you smiling. I don't care if I die, if I get hurt. I'm already used to it. I'm just a ruin and ruins are already at the end of their lives. They are destroyed and laying on the ground with no hopes, promises or love.  

Dezamagire. Dragoste. Greseala. Disperare. Dispret.

     A trecut si vara asta si mi-a lasat un gust amar. N-am avut timp nici sa respir. Mare, munte, petrecere, dezamagire, dragoste si tot asa. Nici nu stiu de unde sa incep sa povestesc. In momentul asta este un haos total in capul meu. De cateva zile nu mai pot gandi cum trebuie. Sunt confuza si ma simt de parca as fi intr-un club, inconjurata de fum, incercand sa gasesc iesirea, dar nereusind de fiecare data. Am ajuns in starea asta dupa prima mea relatie si spre surprinderea unora, s-a intamplat sa am primul meu prieten inainte de facultate (Cristina taci!).

     Totul a inceput intr-o zi de iulie, mai exact 21. In saptamana aceea tocmai ma intorsesem de la mare si eram suparata pe Cristina, din cauza a ceea ce se intamplase, ceea ce facuse, ceea ce spusese, tot. Ne-am dus la ziua unui prieten si acolo l-am intalnit pe Han. Nu stiu cum de s-a intamplat, dar de cand am intrat in camera la el m-am uitat. Nu mi-a batut inima, nu mi-au transpirat mainile, nu tremuram, dar pur si simplu imi venea sa zambesc. Nu stiam ce vreau (nu ca acum as stii), nu aveam de gand sa fac nimic. In schimb, prietena mea Cristina, n-a ezitat niciun minut. Cand zorii se iveau, ea cu el impreuna dormeau (am facut si rime. Nu de alta, dar nu stiu cum as fi putut sa fac asta sa sune bine). Ce-i drept, n-o sa mint. M-am simtit ca dracu cand am vazut-o cu el. Ma gandeam "Nu ii este de-ajuns unul?", "Cati are de gand sa ia?" etc.

     Whatever, curand am trecut peste si m-am gandit "La dracu, he's just a boy. Mai mult ca sigur o place pe ea. Care ar fi sansele?". Si pe langa aceste cuvinte, in mintea mea mai era o intrebare "Il plac sau nu?". Nu puteam sa-mi dau seama de acest lucru si mai bine de cateva zile a fost o dezbatere continua in capul meu. Raspunsul final a fost "Da.". Mi-am dat seama de asta cu o zi sau doua inainte sa plec la munte cu ai mei. Facusem o strangere, la care desigur venise si el. In seara aia ne-am sarutat si a fost exact asa cum visasem si el fusese asa dragut, perfect. Tot drumul pana la cabana, am dormit in reprize. La inceput, abia am putut sa pun capul pe perna. Inima imi batea foarte tare si imi venea sa zambesc incontinuu si numai gandul la ceea ce se intamplase, imi aducea fluturasi in stomac.

     Toata saptamana, cat am stat la munte, am fost un zombie. Dormeam, executam activitatile din program si altele pe langa si atat. De mancat, n-am putut sa mananc nimic. Daca savuram o felie de paine cu inca ceva pe langa pe zi, era bine. Eram nerabdatoare. Vroiam sa-l vad, ceea ce s-a si intamplat la sfarsit de saptamana. Nu cred ca are rost sa insir toate detaliile, pentru ca si acum cand ma gandesc, imi ia foc fata si imi vine sa zambesc. Era exact asa cum visasem. Totul a fost bine pentru o luna si inca noua zile din viata mea. Cred ca asa cum m-am simtit in luna aia, nu m-am mai simtit niciodata. Abia asteptam sa-l vad si pana si cele mai mici si simple chestii ma faceau sa zambesc. Era tot ce mi-as fi putut dori vreodata. N-a facut nimic care sa ma supere si nici macar o secunda nu mi-a gresit. In schimb, eu am fost groaznica. Ma urasc pentru ce-am facut.

     Chiar in ziua cand a avut loc petrecerea de ziua mea, am aflat ca o ora de-a mea se intersecteaza cu ora lui Seth: trebuie sa o facem impreuna, doua clase, a mea si a lui. Blestemata fie clipa in care am citit orarul. Am simtit ca mor. Mi-era asa frica. In toata luna aia fusesem atat de fericita si nici nu puteam cere mai mult. Dar...a trebuit sa se intample asta. Si avusesem eu o banuiala cand eram a 10-a si eram sigura ca o sa se intample. Si s-a intamplat. Tot ce construisem si tot ce simtisem a fost spulberat. Toate visele, toate sperantele, toate sentimentele, tot. Totul a disparut cand am citit orarul. Am crezut ca mor. Ma rugam la ceruri sa nu fie adevarat, dar era. Imi venea sa plang si sa dau timpul inapoi si sa raman blocata pentru totdeauna in weekendul ala in care am fost la mare cu Han.

     La o saptamana dupa ziua mea, s-a intamplat sa-l vad si pe Seth si in cel mai neasteptat moment. Stateam pe o banca cu sora mea si un amic si i-am simtit prezenta. Parca ceva in mintea mea urla "Uita-te in dreapta." si blestemata fie clipa in care am ascultat de gandul ala. Am crezut ca o sa mor atunci si acolo. Nu mai aveam aer si imi venea sa plang si inima imi batea atat de tare cum nu-mi mai batuse niciodata si tremuram toata. Cum am ajuns acasa, am inceput sa plang. M-am simtit vinovata. M-am simtit ca cea mai josnica persoana de pe acest Pamant. Lucrurile s-au inrautatit cand a trebuit sa-l vad zilnic pe Seth. Nu mai ma suportam. Am incercat sa nu ma gandesc. Am incercat sa trec peste. Am incercat sa fug, sa ma ascund, dar am esuat.

     Pe 26 septembrie, am vorbit cu Han. Am stat 10 minute holbandu-ma pur si simplu la ecran. Imi tremurau mainile, abia puteam sa scriu, plangeam si abia vedeam ce tastez. Simteam ca se rup mii de bucatele inauntrul meu, dar nu puteam sa-i fac asta. Dupa ce i-am spus sa ne despartim, cateva ore nu m-am putut opri din plans. A doua zi la liceu, am purtat bratara de la el. Nu stiam de ce o fac, pur si simplu am simtit nevoia. Mi-au fost adresate intrebari si cum am auzit numele lui am inceput sa plang iar. La prima ora pur si simplu ma uitam in gol si ma gandeam cum se simte, ce face. Ca sa fie lucrurile si mai grele, in ziua aia Seth imi arunca niste priviri care ma faceau sa ard toata. Cand am ajuns acasa, am plans iar si asa am tinut-o pana azi. Nu-mi pot da seama ce simt. Doare sa intru pe mess si sa vad ca tace. Peretii urla in jurul meu. Imi dau seama ca am tinut destul de mult la el, dar daca mi-a pasat asa de mult de ce m-am despartit de el? Acum imi pun tot felul de intrebari si strang in mana bratara. Imi trec prin minte tot felul de ganduri de la "As vrea sa fiu iar cu el." pana la "Nu-i pot face asta. Trebuie sa stau la distanta.". Stiu ca daca as fi fost cu el, m-as fi gandit si la Seth si Han nu merita asta. Merita o fata care sa-l placa doar pe el, pentru ceea ce este si ce face. Din pacate, eu nu sunt ea, dar cea care o sa fie, e intr-adevar norocoasa.

PS: Baby, why are you doing this to me? I finally found happiness and you took it away in a second. You're cruel and still, why am I hanging around you, holding onto a thin thread that's going to be cut soon?