Red nails and a little overdose on 'feeling'.

     Love makes me irrational. I just can't seem to be thinking straight. It is so overly annoying sometimes, that I just wanna stuff food into my mouth, so I can shut up. Is it because I love him too much? Is it because I've stayed home for too long? Is it because I'm feeling so lonely nowadays? I really don't know, but it seems like I'm clingier than usual. 

     Something happened today and I know it's my fault, but I don't think I can help it. If I got scared before when I couldn't feel anything, which meant I wasn't able to write, these days it scares me when I miss him. That kind of feeling... It scares the crap out of me. It hurts and it's sour, because I can't see him or talk to him, but at the same time it's sweet, warm and fuzzy, because it means that I have feelings for him, that I love him. 

     I wanted to talk to him so badly, to hear him. I wanted to go out and hold his hand and I'm not sure guys understand that kind of sensation. We were supposed to meet on Sunday, but he cancelled. I got my hopes up and even though it's been almost 9 months now, I was still nervous and thought about what I should wear and how I should make my hair and make up and stuff like that. When he said we weren't going out, he left me with the promise of a late night talk, on the phone and I believed. I avoided starting something that took too long, because I wanted to be ready when he called, to pay attention only to him and focus on what he's saying... 

     I'm young, ok? I'm still getting used to the whole idea of "the real world". I know what shit can look like and what the definition of a miracle can be too. Even if I was older, I don't believe my ideas on love would be any different. I'm also a writer and someone who's done role-play almost all their life. I have a crazy imagination and even if I can be a sadist sometimes, that doesn't mean I can't also be a romantic. I have my hopes and dreams. I'm still a woman and I watch cheesy, sappy movies with princes and poor girls that become rich through magic, with kings and queens, with impossible relationships that in the end prove to be possible. 

     I feel so stupid now. I also feel guilty. Maybe I should've been colder, more realistic. I'm no princess. I don't have to plan my outfit. He has no white horse either after all... I shouldn't have gotten mad. Maybe he's the one who understands and it's me who doesn't. 

     I should apologize for feeling like this, for reacting like this. It's wrong. (And, oh, only if you could hear the sarcasm in the voice my mind spoke as I wrote those two sentences). 

     Maybe I let my pride stand in the way, but I just can't be sorry for something I feel. Feelings don't lie. Prove me wrong and I'll apologize, but otherwise I like being honest. I'd rather not say it than lie to the person. 

     And... I'm gonna leave a lil' bit of thought here... I'm so sensitive and fed up with others, that these days I get easily annoyed and maybe I'm acting a little childish too. I'm also getting once more the feeling that I'm more emotionally invested and it cuts a bit. Maybe it's because I've got more time on my hands, but even if I hadn't, I'd still make time somehow if I wanted to talk to someone really bad. I just don't feel that I'm getting what I'm willing to give and this messes me up. I don't know how to fix myself up and I don't want to be demanding either. Every person gives what they believe to be fit for the relationship they have with the other and for the feelings they hold. I must have overdosed then... Gotta take some of that back!  

     

     Oh, and one more thing... I painted my nails in red. It's fabulous!

Revenire in forta! - "Inmormantarea unei roze".

     Credeati ca ati scapat asa curand? Nicio sansa! M-am intors cu ceva... bun? Sa speram c-asa o sa fie. Am incercat sa pun pe foaie, intr-o forma mai placuta, ceea ce am eu in cap acum, ceea ce simt. 

Inmormantarea unei roze

"Patru trandafiri, in vaza albastra parasiti,

Imbibati cu mari iubiri si de lacrimi patati…

Doar unul am indraznit c-un cutit sa retez,

Ca sa-l presez, pentru inima-mi sa-l pastrez.

Al tau nume, doresc sa-l dau treptat uitarii…

Las praful sa se-aseze pe amprenta sarutarii,

Ultima, tatuata pe conturul buzelor de piatra,

Printre care niciun cuvant, nicio suflare nu scapa.

Scot in vant roza sangerie si de mult moarta,

Ii aspir parfumul mucegaiului de prin petale…

Se destrama si pica pe aleea de frunze-acoperita,

Ce inca nu iarta, ce inca suspina dupa talpile tale.

Imi este dor, si chiar regret, cand te stiu asa departe,

Doar sicriul si pamantul… Cel de Sus ne desparte.

Trebuie sa ma obisnuiesc cu al uciderii tale pacat,

Cu vocile si cu Diavolul ce sa o fac m-au indemnat.

E tacut, dar plin de spirite, cimitirul, si lang-al tau sicriu

O sa-ngrop, cu tine, iubire, cei patru trandafiri inca vii,

O sa fug, o sa dispar in negura orasului aproape pustiu,

Lasand sa participe la-nmormantarea ta doar stafiile si demonii. "

     Nu stiu ce este cu mine, dar sunt putin mandra ca ma intorc iar la stilul meu macabru de alta data. E asa frumos, nu? 

Succes actual si planuri de viitor.

     Ce zi frumoasa, perfecta pentru a-mi petrece timpul scriind inca o postare (de data aceasta cu un ton ceva mai pozitiv). Inca am melodia de ieri in cap, doar ca acum sunt prea incantata ca sa-i mai permit sa-mi strice starea. Nu prea am multe de zis azi. Am mai verificat putin meciurile de la Euro 2016, am vazut un film, am invatat putin, am baut doua energizante si acum nu doar ca sunt un titirez uman, dar am si palpitatii care nu cred ca e sanatos sa fie acolo. Si inca ceva... 

     Pe 15 iunie sarbatoresc zilele de nastere ale unor persoane foarte dragi mie. In primul rand, le urez "La multi ani!" (desi nu cred ca o sa citeasca randurile astea), multa sanatate, noroc si iubire. In al doilea rand, as vrea sa ma rup in trei ca sa pot sa fiu langa fiecare, dar in acelasi timp sa raman pe pozitii si la mine acasa ca sa ma pot pregati pentru examenele ce urmeaza. Imi este dor si vreau sa le vad (cea mai buna si apropiata prietena a mea, colega de banca din liceu, nebuna care mi-a intors putin viata invers, o fata mica cu o gura si o inima la fel de mari / matusa mea, care mi-a fost ca o sora mai mare si este acum la o distanta considerabila de orasul in care ma aflu). 

     Voiam sa va scriu si ca sa v-anunt ca am un noroc dat naibii, ceea ce este putin in contradictie cu ce-am tastat ieri. Cand vine vorba de scoala, invatat, examene, nu stiu cum, dar se-ntampla lucruri de necrezut, la care nici macar nu m-astept, pentru care nici macar nu ma rog, la care nici nu sper, dar nici nu ma plang ca ies. Am luat 10 si o sa spun ce-am spus si pe Facebook: "Chiar daca spun ca cinciul e de aur, nu se compara cu sentimentul pe care-l ai cand iei un 10.". 

     De altfel, m-am gandit ca as putea face recenzii la carti. Nu cred ca permanent, dar tare as vrea sa impartasesc cu voi parerile mele in legatura cu doua carti pe care le-am citit anul acesta, poate chiar sa va dau doua-trei citate pe care mi le-am notat si in care ma regasesc. Si in continuare, cu cat ascult mai multe melodii diverse, imi vin idei si ori le-as face si lor recenzii ori as scrie scurte proze cum faceam pe vremuri. Si normal ca ma gandesc la asta fix cand sunt in sesiune, iar in momentul in care o sa dau peste perioade mai libere, n-o sa-mi mai arda nici de una, nici de alta. Tipic. 

"Cheers darlin', you gave me three cigarettes to smoke my tears away."

     O seara putin neobisnuit de obisnuita. Ascult o melodie pe repeat (ca de obicei) si ma intreb ce mai fac cititorii mei (daca mai e cineva pe blogul asta prafuit). Mai nou sunt obsedata de Damien Rice si Cheers Darlin' (titlul este un vers din melodie). Mai nou imi place fotbalul. Mai nou citesc in prostie despre istoria Marii Britanii. Mai vechi iar fac altele in loc sa invat. Si imi este dor de scris... Imi este dor de mine din trecut. Vreau sa ma teleportez, sa ma iau de mana, sa imi dau imbratisarea de care stiu ca uneori aveam mare nevoie, sa imi dau si palmele de rigoare, sa imi spun ca totul o sa fie ok, ca orice-as face tot pe jumatate goala o sa ma simt, ca tot vesnic nemultumita o sa fiu. Asa sunt oamenii: intotdeauna vor mai mult, si mai mult, si mai mult... 

     As vrea sa pot sa scriu exact ce am in cap, as vrea sa dau jos piatra asta grea de pe inima mea, dar nu pot. Este un pas pe care nu vreau sa-l fac, deoarece stiu sigur ca e un drum pe care nu doresc sa il reiau... Dar am melodia asta, cu versurile astea si cu asa poveste in spate de ma seaca treptat. Este asa de profunda vocea lui si chiar pot sa-i citesc vibratiile sentimentelor in glas. In acelasi timp, sunt geloasa. Imi este asa de dor de scris. Imi este asa de dor de ce-mi doream sa fiu. Mereu am spus ca pot fi genul de femeie care poate echilibra cariera, familia si prietenii astfel incat sa nu fie monoton, sa nu fie banal, sa nu le combin prost. Acum ma inclin prea mult spre doar una dintre parti si incerc sa apas frana si sa dau un pic inapoi. Am nevoie sa plec cateva zile altundeva, sa ma rup de viata de aici, sa inchid temporar legaturile, sa tai pentru putin lanturile si sa-mi permit sa zbor. 

     Nu va ganditi la prostii. Nu o sa ma destrabalez prin cluburi, nu o sa plec din oras de mana cu diversi barbati. Pentru mine nu ala este zborul. Vreau sa ma plimb putin pe strazi necunoscute, sa cunosc oameni noi, sa imi eliberez mintea, sa imi aduc inapoi inspiratia si sa scriu. Muza mea e moarta, ingropata si intrata in putrefactie. Doar pentru mine. De fapt, traieste si e bine. Cred... Sper... 

     Ma intreb cum este sa vezi paharul pe jumatate plin si nu pe jumatate gol. Oameni norocosi. Ceva ce eu nu prea sunt. Nu in toate cel putin... Acum chiar am pretentii, nu? Puteti sa radeti. Greseala mea aici si nu sunt atat de mandra incat sa nu recunosc. Mai am si ganduri copilaroase, si ganduri pe care le-ar avea doar un prost, si ganduri perverse, si ganduri mature, si ganduri otravitoare, si ganduri egoiste... Gasesti mai multe tipuri decat ai ingrediente la o "shaorma cu de toate". 

     Incerc sa nu plang (da, mai fac si asta cateodata). Am fost atata timp obisnuita cu melancolia, cu tristetea, cu supararea, incat acum mi se pare ciudat sa fiu entuziasmata, bucuroasa, pozitiva. Nu stiu cum sa ma descurc cu asta si nici nu sunt sigura ca-mi place. Cu toate sentimentele acelea negative ma simteam perfect, in lumea mea... Ce mai aveam de pierdut? Eram fara frica, imuna la multe si multi. Acum... Curajul meu e undeva in pom. Am atatea care-mi pot fi luate si tin cu dintii de ele. Am mai invatat si eu sa lupt...

     Va las... Ma duc in treaba mea. Scuzati-mi exprimarile in aceasta seara. Nu am mai fost la fel de eleganta ca-ntotdeauna. Am ruginit. Imi vreau uleiul inapoi (oare?) si uneori ma bucur, deoarece este foarte posibil sa fiu singura care stie la ce se refera asta (imi vreau si din secrete inapoi, imi vreau si prietena inapoi).