Nu te simti vinovat pentru fericirea ta.

     De o ora si cinsprezece minute este 30 noiembrie sau mai bine zis, Sfantul Andrei. Nu prea tin eu asa la sarbatori, dar pana acum de asta chiar mi-a pasat. Azi am vrut sa respect traditia, dar a intervenit din nou orgoliul meu si nu am putut. La miezul noptii am avut intentia de a trimite un mesaj cu "La multi ani!", dar nu am dus actul pana la final. Inca doare. Rana e deschisa si se vindeca al naibii de greu. Alte incidente nu ajuta nici ele... Trebuie sa recunosc...

     Stiti cum este sa te simti vinovat pentru fericirea ta? Nu ma refer la faptul ca fiecare este dator de a o obtine singur. E vorba de partea in care iti capeti fericirea sacrificand-o pe a altuia. Pana acum, am fost "certata" de apropiati ca ma gandesc prea mult la cei din jur si nu ma pun pe mine prima, ca nu sunt si eu macar putin egoista. Pentru prima oara de cand ma stiu, am facut alegerea gandindu-ma la mine mai intai si dupa la restul si ma simt groaznic. Tot analizez comportamentul persoanei respective si privesc cum evolueaza lucrurile si ma afecteaza din ce in ce mai mult. Am un sentiment de vinovatie de care nu pot sa scap. Nu ar trebui sa fie acolo. Dar este... Nu-si are locul. Dar exista... 

     Din cauza starii in care sunt m-am enervat si mai usor decat de obicei. Acum ma simt si mai prost. A fost copilaresc faptul ca nu am vrut sa raspund la mesaje. Mi-e cald, o tot dau ba in plans, ba intr-un calm de nedescris si apoi iar in plans. Incepe sa ma ia si durerea de cap. Superb! Nici nu se putea mai bine...

What should I do, do, do? The real monster in here is me.

     Am I worthless? I have so many thoughts and I am really scared. Do I really deserve to be loved by someone, by anyone? Who could actually fall for such a wreck, such a broken soul? I don't think anyone could possibly know or understand how I feel. I'm trapped. I am just another monster waiting to get out. I am trying so damn hard to keep the doors closed.I feel like I'd disappoint if I showed my other side. People would be disgusted, they'd want to keep their distance. Can I actually allow someone to enter my mind? All I'm made of are tears and negative thoughts. Who'd want something like that? Why should I let my hardships be known by others? Some will stay, some will run, some will try to help. But I don't want to be a bother to anyone. Will they judge me? Will they turn against me what they find? Will they pity me? 

     The more I find out about myself, the more I believe I shouldn't let anyone discover me, love me, accept me. The more frightened I become and the more I hate myself for what I am and for the fact that if I change, I'll probably lose myself completely. These things defined me for more than half of my life and I am what I am today because of that. I am so confused, so uncertain. I don't want to hurt anyone. I just want to run and hide. Like a coward. Yes. A part of me is trying to push everyone away. Stop. I don't want to be left alone again. I don't want to reach that lowest point. I don't think this time I'll be strong enough to get up. But at the same time, I don't want to be surrounded by them. I feel like I'm hiding such a dark story and the thoughts that come from it, that if I actually told everything they'd be weirded out or worse, but I don't think I can write that. 

     I think I also made a big mistake. Please, forgive me. I'm really not trying to hurt anyone. If I realized these things sooner, I wouldn't have... You're too good for me. I am a mess and it's not yours to sort out. You have your own life to take care of. I feel guilty, ashamed and many other things I can't tell. I'm sorry. Really.

Coborati-va asteptarile ca sa pot sa traiesc si eu.

     Am facut-o lata si nu e prima data. Azi sunt putin ofticata si poate chiar nervoasa. Acum un an am facut alegerea gresita, iar acum suport consecintele. Mi-a trebuit mie facultatea asta... Ha! Ce gluma! Ma simt aiurea. Imi tot zic ca sunt ambitioasa, ca pot sa excelez, ca o sa reusesc sa fac ceea ce vreau, ca sunt desteapta si pot sa invat bine. Apoi ajung in sala si imi piere tot cheful si toata determinarea mea. Nu imi place. Deloc. In curand o sa ajung sa nu mai suport, daca nu sunt deja acolo. Pe langa faptul ca nu o sa mai pot sa-nghit locul in care sunt, mi-e frica sa nu ating punctul in care o sa ma urasc si pe mine si o sa simt iar ca nu sunt destul de buna pentru persoana mea, pentru oricine. 

     Am mai trecut o data prin asta recent si nu imi place. Doare prea tare sa nu vrei sa dai ochii cu anumite persoane doar pentru ca nu te consideri demna, suficient de buna. Vreau sa dau totul din mine pentru viitorul meu, dar parca cu cat incerc mai mult sa imi revin si sa ma tin de facultatea asta, cu atat o dau mai mult in bara si sunt nemultumita. Ii vad pe toti ca incearca si se chinuie si simt ca eu stau pe loc si nu pot sa ating asteptarile pe care cred ca le au de la mine. Ma face sa ma simt si mai prost. De parca as dezamagi incontinuu. De parca nu as fi inde-ajuns. 

     Nu cred ca ma poate intelege cineva. Cum ar putea? Imi pare rau, sincer.

You are the title to my longest chapter. Simba.

     The bed was cold, but it didn't really matter. She was sitting next to him, under the blanket, close enough to hear his heartbeat, but so far that his breath was lingering more on her hand than face. She had lied, saying that her hands were frozen. He seemed to believe her and chose to help her warm up. So there they were, his shirt slightly unbuttoned, her hands inside of it, touching his chest. She wanted to concentrate, but she couldn't. She was trying to figure out whether his heart was beating faster or just normally. On top of that, her cheeks were burning, she was shaking uncontrolably and it was not because of the temperature inside the room. "I want to kiss him. Oh, damn! What would his reaction be like?" she thought, staring longingly at his lips. "I want to get even closer, but I can tell he's keeping his distance. Maybe it's just brotherly love, just the need to protect me." the voice inside her head said, slightly crushing her hopes. "He's so warm, but his heart isn't beating any faster. Maybe he really doesn't like me or he's just good at controlling these things." she tried to tell herself, but it only made things worse. His eyes were closed and his breathing was even. She could only stare at his sleeping figure, unable to calm herself down. "He said he was tired. I shouldn't bother him, but I can't stop trembling." the girl worried again, heart pounding in her rib cage. 

     All she wanted was to move a little bit forward, close enough to wrap her arms around him and find shelter under his chin, give him a kiss on the lips, so long she could taste the cigarettes and the vodka, then fall asleep like that, maybe even sharing the same dreams. But she couldn't do that. They were more than strangers, but less than friends. They knew each other, but didn't know much about each other. She was slowly falling for him, his feelings were still a mystery. "It's fine. I'm ok. It doesn't matter what happens. I'm happy enough just staying like this. Though I can't touch him any further, I don't care. He looks peaceful. My hand is inside his shirt, I'm shaking like there's no tomorrow and staring at him. He's sleeping and everything seems alright. He seems alright. That's good enough for me.". And then she found peace too. Her heart calmed down and she could finally embrace his warmness. She stopped the tremors and closed her eyes, his image still floating in her head, his voice still tickling her ears, his heartbeat massaging her palms. Everything was fine. For real this time. 

Se spune ca dragostea ne gaseste atunci cand suntem pregatiti. Eu cred ca niciodata n-o sa fim.

     Nu-mi place. Luna asta am fost prea dezordonata si cu capul in nori. Nu imi este specific. Nu sunt eu asa. Ma enerveaza. Ma scoate din sarite si incerc sa evit cat pot diverse intamplari. Obisnuiam sa fiu foarte calculata si desi poate nu se vedea, aveam habar de ce faceam chiar daca altii poate le considerau greseli. Mascam, incurcam, ascundeam, dar era exact asa cum voiam eu sa fie. Am pierdut putin controlul si nu mai gasesc lanturile, iar lacatul s-a cam spart. In sfarsit se manifesta putin si zodia mea. Putin...
     Vreau sa musc sau sa lovesc ceva. Mi-am aprins o tigara. Poate ajuta si de data asta. Sunt in parc acum si din cauza unei rasturnari de situatie, am simtit nevoia sa scriu, asa ca stau pe o banca uda, cu telefonul in mana. As minti daca as spune ca nu mi-a placut un pic sa fiu asa haotica, dar cam e timpul sa ma opresc. Incepe sa ma afecteze comportamentul asta, care s-ar zice ca e putin specific varstei mele. Asta nu inseamna ca trebuie sa-mi fie normal si mie. Nu. Eu sunt diferita. Nu sunt asa. Nu. Dragostea iar m-a dat peste cap si m-a facut sa ma pierd. Am gandit din nou cu inima si am lasat-o sa domine. 

   Jos, printeso! Nu crezi ca stai cam bine acolo sus? Mai coboara... Creierul trebuie sa stea deasupra umerilor, nu tu. Stiu ca vrei atentie si sa te gadil in orgoliu, dar uite ca n-am chef. Cuminteste-te sau o sa avem probleme. Si tu si eu. Nu vrem acum sa se-ntample asta, nu? Asa ca, te poftesc, politicos, sa iei loc. Daca nu o s-o faci cu usurelul, o sa-mi arat coltii si crede-ma ca sunt destul de ascutiti, desi nu pare. Musc tare. Pana simt gust de sange si te doare. O sa te-nvat minte sa ai grija alta data. Eu stiu lectia. Acum e timpul sa o cunosti si tu. Cu frumosul sau fortat. Cred ca ambele am prefera prima varianta. Succes! Lupta a inceput. 

     Am ametit putin si ma arde gatul. Mai am inca o intersectie si ajung la sala. Doua ore sper sa fie de-ajuns sa ma calmeze. Frumusetea se gaseste in lucrurile simple. La mine e totul cam complicat acum. Si poate e ciudat, dar asa simt ca am ceva de facut. Nu ma plictisesc. Sunt intr-o continua miscare si asta mai mult ma relaxeaza decat sa ma oboseasca. Imi place. Ma tine ocupata si nu imi mai ramane timp sa ma gandesc la altele. Nici nu-mi trebuie. S-a vazut in ultimele postari cat de rau pot sa ajung, desi alea erau nimicuri in comparatie cu ce ma afecteaza cu adevarat (cred ca asta ar trebui sa fie mai mult la timpul trecut - nu prea sunt sigura). Oh, dar ma cam opresc aici. Nu vreau sa intru in detalii si sa-mi stric starea. Deja imi vine sa palmuiesc putin inimioara, nu vreau sa ma leg si de minte. 

     Zisesem de zodie... Pana acum nu prea voiam sa accept, sa recunosc ca vreau perfectiune (perfect pentru mine, nu sensul din DEX al cuvantului), ordine, control. Credeam ca se refera doar la lucrurile exterioare si nu banuiam ca poate sa aiba legatura si cu ce tine de interior: sentimente, ganduri, trairi. M-am inselat si chiar daca tot intorc asta pe toate partile de vreo doi-trei ani, abia acum pot sa o si scriu. Sunt o fecioara sentimentala. Asta e! Mai se intampla si d-astea. Mai rar...

Ti-as fi dat o vesta de salvare, daca as fi putut.

     Nu prea aveam de gand sa scriu asta seara, dar sunt... Nici macar nu pot descrie in cuvinte cum ma simt. Dezgustata? Dezamagita? Nervoasa? O sa incerc sa explic in cat mai putine cuvinte ce s-a intamplat. In garaj avem soareci/sobolani si ai mei pun curse ca sa-i prinda si sa scape de ei. Stiam ca folosesc metoda definitiva ca sa-i elimine, dar nu stiam cum. Credeam ca este ceva rapid, din care sa nu sufere prea mult (da, stiu ca sunt paraziti, dar totusi...), gen otrava sau altceva. 

     Mi-e greu sa scriu asta. Inca imi vine sa plang si a trecut deja mai bine de-o ora de la incident. Bunica-miu a venit foarte incantat sa-mi arate captura si apoi a zis ceva de genul "Ia uite aici!" si a scufundat cusca in ceva din plastic, plina varf cu apa. Am intrat instant in casa si deja mi se facuse greata. Avusesem ochii atintiti asupra micii creaturi si ma uitam fix la fata soricelului cand si-a luat ultima gura de aer. Poate exagerez si sunt eu prea sensibila. Inca nu mi-am revenit. Dupa mai aveam si nervi ca bunica-miu nu se spalase pe maini si umbla asa prin casa si nu puteam sa-i zic nimic ca erau ai mei de fata. Imi facusem o pizza ca mi-era foame. Cand sa mananc ultimul sfert, a intrat in bucatarie si incepuse sa faca nu-stiu-ce pe-acolo. Am aruncat tot, mi-am luat felia si am urcat in camera. 

     Chiar eram foarte fericita si acum simt ca mi s-a stricat toata starea. As reciti paragraful sa vad daca am vreo greseala, dar nu stiu daca o sa pot. Va las. Nu mai am nimic de zis. 

Esti un diamant prafuit. Sterge-te singura, daca altii nu vor s-ajute, si straluceste.

     Astazi chiar am chef sa scriu si sunt si in starea potrivita. Am un subiect in minte, dar nu prea vreau sa intru in el (ma afecteaza putin cam tare). Chiar si-asa, sunt putin nervoasa, putin suparata, putin cu dureri, putin ametita, putin dezamagita, putin ranita, ma simt si putin prost, cate putin din toate (ce sa mai zic...). Imi vine sa plang si degetele de la mana dreapta inca imi miros a fum. Ce-as baga o tigara acum... Poate doua... Poate trei... Nici un pachet intreg n-ar strica. M-ar mai calma. Mai e si speranta ca mi-ar izgoni ideile din cap. Este un haos total si vreau sa fac curatenie, dar nu prea stiu de unde sa incep. Mai bine bag o proza scurta. Cred c-o sa ajute. 

"     She was left alone once more. Another night. Another chaos inside her mind. There was no escape and she hated it. Even if the music was blasting in her ears, she could still hear that devilish voice in her head whispering the names of her insecurities, worries and pains. Only one was louder than the others: "You are not good enough.". It scared her to death and she couldn't avoid it either. There was a time when she didn't think about it anymore, but as more people came into her life and she started caring about them, that fear grew more and more. Maybe it weren't her friends and lovers the ones she had to be good enough for. It was something she didn't consider. Maybe she just had to be good enough for herself. But it was hard. Oh, so damn hard. She could barely tell that there was a difference between those two. The lack of confidence didn't help either. The words she heard from others only made it worse. Maybe they weren't pointing things out to be negative, but in her head that's what they looked like. They might have said those just as random facts, but they didn't realize how much it damaged her heart, how bad it hit her, how low it brought her... 

     Then something else crossed her mind: "This is all you have to offer.". That line made her wrap her arms around her slim figure, drawing red marks on her skin, nails digging deep enough to let the blood out. Tears were soon streaming down her face and she couldn't deny the cold truth. If she had something to add regarding the previous thought, this one was impossible to change, to erase, to forget... Even if others couldn't really notice it, she could clearly see it. In almost every conversation or relationship, she had to focus on one part of herself: her dark side. She just had to mention it. She couldn't resist not bringing it up. She kept telling herself: "This is what I'm good at and people usually talk about the things they're good at.". But it was a lie... She wasn't that good at it. She was actually pretty bad and unexperienced, but others' surprised and shocked expressions fed her the idea that that side of her is something special. So wrong... But she had gotten so used to it and so attached to those thoughts, that now she felt disappointed when someone acted unimpressed or had better plans than she did. It was even worse when they ignored her. All she could believe was that people kept her around as long as she could make them laugh or surprise them with her creativity and unless those happened, she was useless, disposable. It scared her so much, she couldn't sleep, she couldn't eat, she couldn't think about anything else. It slowly ruined her and it was sad. Not that something like this was destroying her, but because she was allowing it to happen. She was the one who was treating herself like an object and thought of herself like that. Others actually cared (maybe). But that's what she felt like and if there's something people can't do, telling your heart what to feel is on the list. She hated it and hated herself too, but she couldn't stop either, even though she had tried so many times. And when something actually worked...her brain started fucking around again: "Say this. Say that. You'll make them interested. That's all you have to offer after all. This is the only thing you're good at.". And then she stopped running. She began embracing that and accepting it. But the feeling of uneasiness was still there. And through perverted phrases and sexual innuendos, sometimes, when she knew others weren't listening, a few words fell off of her tongue, leaving behind a sour taste of hard truth: "You're broken. Stop. Fix yourself. There's more to you than that shell. Show them the pearl hidden inside.". "

     A iesit mai bine decat ma asteptam si ma sperie un pic. E destul de deprimant. E destul de adevarat. E mai mult decat aveam de gand sa zic. Nu e tot ce-aveam in minte. Nu e nici macar un coltisor. E doar un ciob si bucata intreaga ce-a ramas, are o forma ciudata. Am dat iar peste un pic de nesiguranta si cateva emotii. Pe drum, am cules si un strop de vinovatie si unul mai mic de descoperire a sinelui. Am realizat ceva in legatura cu mine, ce mi-era greu sa accept pana acum. Mi-am dat seama care este problema si nu-mi place. Ma sperie si ma enerveaza. E aiurea. Foarte. S-ar putea ca proza sa zica mai multe (desi nu destule). Poate exprimarea n-o sa fie una din cele mai bune si o sa se mai piarda din inteles, dar pot spune ca din ce-am recitit eu, se-apropie destul de mult. Imi pare rau. Am crezut ca fac curat, dar mai rau m-am murdarit si n-am sapun sa curat. Stau asa momentan... Vreau sa rezolv singura si nu prea ma simt in stare acum (si cu partea asta nu cred ca o sa ma simt in stare vreodata - pierd prea mult din mine).

Am I not good enough?

Because that's how I feel.

Ceva putin mai diferit. Aberatii.

     Cred ca o sa ma enervez putin in seara asta... Am montat laptopul inapoi pe birou si nu merge mufa de la incarcator. S-a meritat oricum. Sunt destul de multumita de ceea ce am scris ieri. Astazi? Sincer, as face ceva folositor, dar ma simt atat de relaxata si linistita, incat nu cred ca vreau sa ridic vreun deget. Ca sa se-nteleaga putin mai bine starea mea, am iesit de la dus de o ora si inca nu m-am imbracat. De obicei, acesta este primul lucru pe care-l fac, dar acum m-am pus la laptop si am intrat pe Facebook si am dat drumul la muzica si nu mai am chef de nimic (poate doar de el). O sa va las asta seara cu o poza si-o melodie. Chiar mi s-au dus toate ideile. 

(sursa)

     Nu stiu de ce, dar am o presimtire ca blogul asta o sa se transforme incet, incet, intr-o pagina care mai mult ofera recomandari in materie de muzica. Este probabilitatea mica, dar tot exista. Nu va speriati, chiar si-asa, detaliile picante in legatura cu viata mea tot o sa curga. Nu renunt eu asa usor. Acum, apasati butonul de "play", daca nu ati facut-o deja. Stiu ca este Selena Gomez, dar s-ar putea sa va placa. Nu stiti pana nu incercati. Mai bine sa regretati ca ati facut-o, decat sa plangeti ca nici macar nu i-ati acordat o sansa. Exagerez putin... E doar o melodie. Se aplica in alte cazuri, oricum...

Proza scurta - iar incerc sa v-aburesc cu prostiile mele.

     Ghiciti cine revine in forta?! Eh, glumesc doar... Nu vreau sa va obisnuiti cu mine oferindu-va multe de citit. Ce-i drept, asta seara chiar am chef sa scriu, dar exista o problema: pot sa tin laptopul doar pe birou la incarcat si nu am chef sa stau pe scaun si nu stiu in pat cat o sa ma tina bateria. Ma enerveaza putin. Chiar as fi inceput o proza asta seara si e o minune, sa stiti! Nu prea am idei cand sunt fericita, asa ca ma mira putin ca mi-au venit astea (si nici macar nu e ceva pervers - oops!). 

     Vreau sa fac postarea asta pe blog, dar pe partea asta cam lasa de dorit imaginatia mea. Nu prea am multe de zis si nu vreau sa intru in probleme si sa-mi strict starea. Cred ca o sa incerc sa fac ceva scurt si repede, fara sa mai trec in Word. 

"     It was cold and wet in the park, but it didn't really matter. She was surrounded by the night and the beautiful sounds made by the trees. Her lips were wrapped around the filter of a cigarette, on which she sucked with such passion, you'd believe it was something with an incredible taste. But the truth is...it wasn't. It didn't help much either. The quality was bad, the taste was worse and it slowly damaged her health. But she didn't care. It was all she had left: a whole pack and a diamond ring, which was now lying on the bottom of the lake. She threw it earlier, without giving it much thought. It was finally over and she was finally free. She could've sold it or something. The only thought she had on her mind was that the money would still have his prints on them and she didn't want anything to do with that man anymore. But no matter how much she tried to run, her body and mind were already tainted. His touch, his perfume, his everything...she could still feel them. Her lips still trembled waiting to be kissed by his own. Her body still arched as a ghostly hand caressed her sides. Cold shivers still traveled on her spine as fingers that weren't really there lingered more than they should on the inside of her thigh. She hated herself for those thoughts, but she couldn't really help it. He used to be a big part of her life. Maybe he never stopped. She wished he had. Thirteen years of being miserable in love had been enough. She turned a blind eye to so many things he'd done: cheating, drugs, violence, alcohol, lying. But there was one thing she couldn't ignore: love. She had gotten so used to his lack of attention and support, it became weird when he suddenly started noticing small things. He took care of her and whispered sweet nothings in her ear. He bought her flowers and worried about her. He gave her his heart and that stupid diamond ring. He said he was done fooling around. She couldn't believe him, so she left. But then she found herself on that bench in the park...their bench, their spot. She found herself smoking his favourite brand of cigarettes. She found herself thinking about him and wishing he was there with her. She found herself staring at the phone vibrating in her hand and regretting she threw away the ring. She found herself answering. She found herself falling back in love...going back to him. "

     S-ar putea sa fie cateva greseli gramaticale si nici fragmentul sa nu fie foarte bun, dar simteam nevoia nebuna de a modela ceva. Am energie si vreau sa imi gasesc o ocupatie, dar care (preferabil) nu implica ridicatul din pat. M-am plictisit de televizor, laptopul e pe moarte, nu prea mai am rabdare sa ascult muzica, mi-e frig, mi-e dor (si cred ca puteti sa va dati seama de cine)... 

Am invatat sa iubesc partile negative - am avut parte de prea putin bine.

     Postarea urmatoare a fost scrisa pe parcursul zilei de astazi, incepand de la ora 12 pana la ora 16:10, adaugandu-se doar mici completari sau modificari dupa ora 20:00. 

"           Cred ca o sa devina un obicei asta. Am foaia si pixul, o banca intr-un parc dintre blocuri, muzica la maxim in casti si o multime de ganduri. Mi-a inghetat mana, desi e cald afara, si imi tremura. Am niste idei de care nu pot sa scap si trebuie sa le trec undeva. Blogul nu am putut sa-l mai ingrijesc asa cum aveam de gand si imi pare rau. Citesc o carte care ma asteptam sa ma nelinisteasca, dar imi ofera un calm si o siguranta de neclintit. Se numeste “Prima mea dezamagire in dragoste”. In unele povesti ma regasesc, altele ma ajuta sa invat, altele ma intristeaza putin si ma fac sa am viitorul in minte.

           Cred ca stiu de ce nu ma pot obisnui cu fericirea, cu lipsa de scenarii, durere si lacrimi. Mi-a placut sa ma amagesc singura (Yes, my friends! I think I might be a masochist.). Ma facea sa simt ca traiesc cu adevarat. Erau sentimentele atat de coplesitoare, puternice, incat fiecare gura de aer pe care o luam parca era prima. Chiar si acum, mai sunt momente in care imi ridic singura asteptarile si montez in creierul meu un gand la care incerc sa sper, chiar daca in sinea mea stiu sigur ca nu o sa se intample.

           Nu vreau sa mai merg la facultate azi si tot ce-mi doresc e sa fiu atasata de foaia asta. In final, se pare ca tot scrisul este plasa in care stiu ca pot sa ma arunc linistita. Am parasit si dansul de cateva saptamani. Las sa se aseze praful pe el, pentru ca stiu ce mare o sa fie satisfactia cand, in sfarsit, o sa-l sterg si o sa-l folosesc din nou.

           Imi vine sa plang si incerc sa ma abtin. Vreau ceva cald… Probabil o cafea, un ceai sau o pereche de buze. Vreau sa fiu sigura de mine, de ceea ce simt, de faptul ca nu o sa ma schimb. Imi place cum sunt (chiar cred ca e cea mai buna versiunea a mea de pana acum). Imi placea si cum eram inainte, dar nu am ramas asa si intr-un fel e mai bine. Existau si anumite caracteristici care ma nemultumeau.

           Trebuie sa marturisesc ca m-am panicat, dar m-am si bucurat pentru un scurt moment. Am avut impresia ca il vad si a inceput sa-mi bata inima mai tare. Mi s-a taiat si respiratia. Am vazut prea multe filme, am citit prea mult din creatiile altora, am avut si prea multe de-ale mele si acum am in minte faze imprevizibile, existand o probabilitate cat se poate de mica de a se intampla si in viata reala. Pacat… M-ar fi dat putin peste cap (in sensul bun).

           Mi-e dor de el. Vreau sa-l vad, sa-l tin de mana, sa ma stranga in brate, sa… De cand sunt, doar de doua persoane mi-a mai fost asa dor, in afara de cea in discutie: de mine si de ea. Am avut acea perioada in care am decazut si chiar daca pentru altii as fi fost de nerecunoscut, eu ma uitam in oglinda si vedeam trecutul, prezentul si viitorul suprapuse. A fost cel mai rau punct al meu, dar tot imi lipseste, deoarece adevarata mea putere se trage de-acolo. Dupa acea parte a vietii mele am reusit sa devin cine voiam sa fiu (aproape – mai trebuie sa lucrez putin la ambitie si timiditate). Si chiar nu e o satisfactie mai mare decat aceea care vine in momentul in care gasesti singur luminita de la capatul tunelului, dupa o perioada lunga petrecuta in intuneric (in care te gandesti ca nu o sa mai poti sa te ridici vreodata de jos).

           Dar sa lasam asta in pace… A trecut. Nu vreau sa intru in prea multe detalii, tinand cont ca am abordat deja de cateva ori subiectul asta in postarile anterioare (si oricum este mai mult el in capul meu decat ideile pe care le scriu acum). Probabil va intrebati cine este ea. O sa spun in mai multe cuvinte: sufletul meu pereche, cea care m-a protejat, m-a ascultat, m-a inteles, m-a ajutat sa ma ridic, in asa fel incat data urmatoare puteam sa fac asta si singura. Sigur, mai exista persoane care au facut cate ceva din astea, daca nu mai mult, dar cu acelea inca pot sa iau legatura fara sa se dea o lupta in mine inainte de a trimite mesajul. Ma oftic si ma enerveaza si ma doare si mi-e dor, dar n-am ce face… Trebuie sa rezist.

           Este foarte posibil sa incep sa plang daca vad pe cineva cunoscut acum. Chiar nu prea pot sa-mi dau seama ce am azi. Sunt foarte sensibila (emotiva) si pierduta. Am nevoie de caldura unui alt corp (sper ca nu v-ati gandit la prostii aici), care sa ma calmeze, dar orgoliul nu ma lasa sa cer asta…

           In primul rand, vreau sa-mi controlez sentimentele fara ajutorul cuiva. Trebuie sa fiu tare pentru mine, sa pot trece peste, nu e ca si cum ar fi prima oara cand se-ntampla. Tentatia de a cere atentie si sustinere este peste nivelul normal. Ma lupt cu ea. Asta ma face sa ajung si la punctul urmator…

           In al doilea rand, nu vreau sa complic programul nimanui. Fiecare are problemele lui, de care poate nu zice si au un orar in care nu vreau sa fiu inclusa, daca asta ar crea vreun fel de deranj. Poate ar veni pentru ca le pasa si vor sa fie langa mine (acesta este cazul in care chiar chem pe cineva), dar m-ar face sa ma simt ca un copil care cere si trebuie sa i se indeplineasca dorinta. Nu sunt obisnuita cu asta si cred ca acesta este si motivul pentru care tin totul in mine (I don’t want to be a burden to anyone…).

           Nu stiu daca s-a pierdut ceva in exprimare sau s-a inteles ceva gresit, dar chiar prefer sa sufar singura decat sa ii chem pe altii si sa le incurc ziua. M-as simti vinovata si asta mai mult mi-ar da totul peste cap decat sa ma linisteasca. Simt prea multe acum si in capul meu este un haos total. N-am idee ce o sa fac ca sa ies din asta. Aproape mi-au dat lacrimile si imi bate inima tare. Noroc ca mai am tigara, dar si pe aia o las mai mult sa se fumeze singura. Imi pare rau… Ieri aveam super multa energie si nu-mi mai incapeam in piele de fericire, iar astazi sunt sclava propriilor ganduri. Tot strig la mine “Calmeaza-te!”, dar imi este aproape imposibil acum.

           Si ca de obicei si aceasta postare incepe bine si usor-usor, o ia intr-o alta directie. Sa nu intelegeti gresit: nu sunt asa din cauza ca mi-am dat sperante false. Sunt asa inca de cand m-am trezit. Ideile au inceput sa curga din momentul in care mi-am deschis ochii. Daca in alte situatii ma rugam sa se opreasca, acum as vrea sa imi vina tot felul de scenarii in cap (romantice sau perverse), dar fug de mine cum fug eu zilele astea de facultate. Vine cate unul si dispare la fel de repede cum a aparut. As prefera sa ma aprind atat de tare, de la idei, incat sa nu pot sa stau pe scaun sau sa ma faca sa vreau sa infaptuiesc ceva extrem, nebunesc.

           Mi-am dat iar drumul la muzica (poate ajuta) – EXO’s My Answer Is You. Mi-a calmat inima putin, doar mai tresare din cand in cand. Vreau sa plec. Imi vine sa iau primul tren si sa merg intr-un loc necunoscut. Poate m-ar face sa ma simt mai bine in legatura cu faptul ca pana si eu de-abia ma recunosc acum. Cuvintele le scriu la foc automat si cred ca o sa ma doara mana. Doar cred. Stiu ca nu exista sanse sa pateasca ceva incheietura mea (cel putin nu de la scris).

           Nu mai am mult si trec si pe a cincea pagina. Nu am mai facut asta de ceva timp. Nici nu mai stiu de cand… Incepusem o proza, dar am lasat-o in aer. Am preferat sa ii aud vocea, chiar si pentru putin. M-am bucurat sa il ascult, desi poate nu aratam asta. Nu puteam sa zic prea multe, dar eram acolo pentru el. L-am lasat sa vorbeasca si am incercat sa-mi golesc mintea. Nu merita sa fie pus in acelasi loc cu gandurile mele murdare. E de-ajuns ca ma chinui eu cu ele. Nu trebuie sa il las sa cunoasca inca partea aia intunecata, de care pana si mie mi-e frica.

           Poate o sa citeasca, dar e putin diferit. Nu ar auzi tremuratul din vocea mea, nu ar simti lacrimile si nici nu ar asculta cuvintele astea rostite de buzele pe care doar el poate sa le calmeze. M-a facut sa ma simt putin mai bine oricum. In momentul asta, ii multumesc ca imi invadeaza mintea (si ma indeparteaza de ideile soptite de persoana care eram in trecut) si ca mi-a dat anumite mesaje mai devreme. Doar de acolo au venit zambetele mele azi. Nici nu trebuie sa fie fizic langa mine ca sa stiu ca o sa vina calmarea. Port inima lui cu mine, pe piept, aproape de a mea. E tot ce vreau si chiar mai mult. A fost o perioada scurta, dar mi-a oferit in timpul asta mai multe decat poate au facut-o altii in ani.

           Ce urmeaza sa scriu nu am spus-o prea multor persoane, desi cred ca pana la urma este una singura care stie. Cand am fost la mare cu varul meu si ai mei, intr-o seara stateam la una din iesirile din camping (cea cu vedere spre apa si plaja) si am vazut o mica parte dintr-o ploaie de stele. Mi-am pus aceeasi dorinta ca cea la care m-am gandit in momentul in care am suflat in lumanari de ziua mea. Mi-au dat putin lacrimile cand am lasat ideea sa-mi invadeze mintea si mi s-a umplut inima de speranta si nerabdare. Poate judec eu prea mult si chiar vreau sa cred ca asta este unul dintre motive (si ca miracolele exista), dar tind sa cred ca s-a adeverit. Mi-am dorit sa intalnesc pe cineva de care sa ma indragostesc cum n-am mai facut-o pana acum, cineva cu care sa am parte de ceva special si de lunga durata. Poate e putin copilaresc sau e doar o coincidenta, dar ar fi una al dracului de mare. In fiecare zi ma surprinde cu ceva relatia asta… si el… Cu cat il cunosc mai mult, cu atat ma atrage mai mult.

           Ma sperie putin cate avem in comun si cate lucruri, care par imposibile, se intampla. S-a format o legatura foarte diferita de ceea ce am avut pana acum cu oricine. Asta e clar. In legatura cu viitorul? Sunt foarte, foarte curioasa. O sa zic doar atat: o dadusem in negativisme, dar nu o sa inchei cu asa ceva. M-am linistit brusc si nu mai imi vine sa plang. E doar el in mintea mea acum si poate si un citat pe care nu prea il intelegeam inainte si mi-era greu sa fiu de acord cu el. Nu mai stiu sigur cine l-a spus, dar va zic clar ca nu este o creatie a creierului meu (de aceea l-am si numit “citat”).

           Am incercat sa gasesc cuvintele exacte si am cautat pe mai multe pagini de Facebok, dar fara noroc. M-a luat ameteala… Am dat peste atatea care s-ar potrivi, dar nu si peste cel pe care-l voiam eu. Se referea la faptul ca atunci cand iubesti pe cineva, nu esti nelinistit sau fara stare, ci simti un calm de nedescris in preajma persoanei respective. E prima oara cand sunt asa in jurul cuiva. Sa fie un semn? Daca da, sper ca e unul bun.

           Si dupa aproape sase pagini scrise o sa pun si finalul. Asta chiar e o postare complexa (mai mult cred ca am aberat si am sarit de la un subiect la altul) si lunga, cu (prea) multe detalii. Cei care au citit tot… Felicitari! Ati avut ceva rabdare. Cei care au incercat (nu stiu daca o sa cititi si partea asta), inteleg de ce v-ati oprit. Mi-au luat aproximativ trei ore (plus inca una jumatate de transcris si editat) sa scriu tot si pana si eu am avut un punct in care simteam ca o iau putin razna. Acum m-am calmat complet. Nu prea imi vine sa cred, dar e de bine. Ma bucur ca am reusit sa ma descarc si ca, in sfarsit, o sa mai pun ceva si pe blog. Va las sa procesati toate informatiile si cred ca o sa adaug diseara si o melodie pe care vreau sa o ascult, dar nu pot acum (sunt in timpul unui curs). Probabil o sa scriu si inceputul de la proza, sa v-o arat. Probabil… "

     Va las doar cu melodia (si cu postarea asta super lunga). M-am razgandit in legatura cu proza. Nu cred ca-mi mai place. O sa-mi vina mie o alta idee. Sper... 

Un nor negru pe-un cer senin. Dispari, te rog!

          Aveam de gand sa scriu ceva detaliat si foarte dragut, dar m-a cam luat somnul si vreau sa stau in pat. Nu garantez ca o sa adorm prea devreme (pentru ca am foarte multe idei si scenarii care nu-mi dau pace), dar o sa-mi placa sa stau cu ochii inchisi, sub patura calda. 

          Astazi a fost o zi perfecta. Asta e cam tot ce am de spus. Ma bucur putin ca sunt in sfarsit acasa, deoarece pot sa ma calmez si sa-mi retin inima din a mai bate ca nebuna in piept. Chiar imi vine sa stau, sa descriu prin ce am trecut azi si cum m-am simtit, dar nu stiu cu ce sa-ncep si cu ce sa termin. Sunt ametita, total pierduta... atat de tare incat am ajuns sa ascult asa ceva: 

          Cred ca unii sunt putin socati acum, dar nu stiu cum mi-a ramas melodia asta in cap si de cateva zile o tot fredonez. E cam aiurea, dar tinand cont de starea in care sunt, as putea auzi si cele mai ciudate melodii si nu m-ar deranja. Nu cred ca are sens ceea ce scriu acum. Ma enerveaza... Pe langa faptul ca mi-am pierdut inspiratia (fericirea vine cu un pret), incep sa stau prost si cu exprimarea. Pot sa dau vina pe ora tarzie sau ar fi mai bine sa-l condamn pe el? Nu stiu. Inainte aveam atatea ganduri si stateam sa analizez, uneori chiar si zile intregi, iar acum ma chinui sa leg doua cuvinte. Chiar ma scoate din sarite si asta. Probabil inca exista unele bariere si sper sa pot sa scap de ele cat mai curand (impreuna cu niste intrebari care ma streseaza). 

          Fix cand voiam sa inchei postarea, mi-au revenit niste idei in cap si inca ma gandesc daca sa le trec aici sau nu. Am momente cand stau singura si iar ii permit mintii mele sa se duca prea departe. Nu imi face bine deloc. Ma panichez si ma ia putin frica. Nu-mi place. Mi-e teama sa ma atasez prea tare si prea repede (simt ca ma indrept incet spre drumul ala). Nu vreau sa devin nici prea insistenta. Niciodata nu am fost genul si nici nu cred ca vreau sa devin stresanta. E atat de ciudat si probabil imi fac griji degeaba (ca de obicei, dar stim ca asa sunt eu - daca nu am probleme, le caut si in gaura de sarpe). Tot incerc sa ma deschid, sa zic mai multe, dar jur ca imi e atat de greu sa ma concentrez cand mintea mea e varza si inima vibreaza si... Doamne! Ma simt atat de neputincioasa si urasc asta. Vreau sa fac mai multe, dar ma blochez. Vreau sa raspund, dar cuvintele stau ca un nod in gat, in loc sa iasa. 

          Da... Asta ar fi trebuit sa fie o postare romantica si plina de fraze siropoase, dar in schimb am insirat aici numai nesigurantele mele. Ma amuza putin asta (si asa imi cam vine sa rad din orice acum, parca-as fi beata). Acum va las si cu un altfel de melodie (care are si ceva parti care cred ca mi se potrivesc... putin) ca sa va clatiti putin urechile dupa maneaua aia. 

Si cand totul merge bine...trebuie sa mearga si ceva prost.

          Stiti care este cel mai enervant lucru pentru mine? Sa am niste idei bine definite in cap, pe care sa vreau sa le scriu pe blog, dar inainte sa apuc s-o fac se intampla ceva care ma face sa deviez de la subiect. Incerc sa fiu calma si sa analizez situatia. Nu vreau sa am o reactie urata si apoi sa se lase cu cearta. Noroc cu ploaia asta. Chiar ma ajuta...

          Nu suport cand cineva incearca sa-mi controleze viata, mai ales cand vine vorba de ai mei. Am crezut ca s-au mai schimbat si ei, ca in sfarsit incep sa nu ma mai vada doar ca pe un robot. M-am inselat. Cu mama am ajuns la un compromis, dar tata este de neclintit. Pana acum am mai rezistat intr-un mod sau altul, dar am ajuns intr-o perioada a vietii mele in care as vrea sa-l mai intereseze si altceva decat notele mele. De 3-4 saptamani se tot ivesc probleme de sanatate si pentru el nu a contat catusi de putin. Tot ce-am auzit au fost replici legate de facultate si restante cand eu ma chinuiam sa mananc si sa ma tin pe picioare. 

          Fix cand am reusit si eu sa-mi revin complet si sa ma bucur de starea asta de optimism si ca totul merge asa cum vreau, incepe el sa vorbeasca si ma face sa ma simt groaznic, de parca viata unui om depinde de restanta aia nenorocita la contabilitate. Am zis ca n-o sa mai plang, dar in seara asta chiar nu ma pot abtine. Acum ma doare si piciorul stang, nu doar dreptul, sunt extrem de obosita pentru ca de dimineata pana seara am stat numai prin oras (aproape), nu pot sa ma culc prea devreme pentru ca inca mai am chestii de facut, printre care si sa pun la punct detaliile pentru un proiect de la facultate. Cred ca o s-o iau razna... 

Status: Taken.

          Ok. Pe asta chiar nu stiu cum s-o incep si cum s-o termin (nici macar titlul nu e prea inspirat, dar spune adevarul). Am dormit 3 ore, pe burta, cu telefonul vibrand pe undeva pe sub mine si acum nu am stare. Maine ar trebui sa ma trezesc pe la 9:30, deci imi permit sa stau pana mai tarziu si oricum ma simt bine dupa perioada aia neasteptata. A venit pana si mama in camera sa vorbeasca cu mine si nu prea imi amintesc ce i-am raspuns. Stiu doar ca la un moment dat mi-a vibrat telefonul si eu l-am ridicat sa vad de la cine e mesajul, iar ea m-a intrebat daca e de la el si eu am zis "da" foarte somnoroasa (desi cred ca tot zambeam, chiar si-atunci, ca o proasta). 

          E inca ciudat sa scriu lucrurile astea aici. Blogul asta a fost pansamentul meu, in momentele in care aveam rani deschise si nu puteam sa le acopar altfel. Acum sunt fericita. Foarte. Nu glumesc. A trecut mult timp de cand nu m-am mai simtit asa. Inca nu-mi vine sa cred. Inca sunt putin pierduta si putin mai mult ametita. Sunt cam dese momentele in care nu stiu ce sa zic sau cum sa reactionez, desi in mintea mea sunt o mie de cuvinte care se bat cap in cap. Imi doresc asta. Oh, Doamne, dar chiar nu stiu ce sa scriu. Am crezut ca daca e vorba de blog, o sa-mi fie mai usor, dar stau pur si simplu si ma uit la tastatura si zambesc si ma-ncrunt. Nu-mi place asa. Speram sa ma ajute sa-mi pun ordine in ganduri, dar a inrautatit situatia. 

          Sunt atatea lucruri pe care ar trebui sa le spun, dar nu stiu cu ce sa incep, nu stiu cum sa-mi formulez ideile, nu stiu daca e prea devreme si sper ca atunci cand o sa le zic, n-o sa fie prea tarziu. Am trecut prin atatea si sunt foarte multe momente de care nu sunt sigura ca vreau sa-mi amintesc. Am avut prea putine perioade in care am fost fericita si tot ce as avea de zis ar fi numai faze despre care mi-e greu sa vorbesc. 

          O sa vad cum o rezolv si pe asta. Intotdeauna gasesc eu ceva. Oricum, pe langa toate gandurile alea, in restul mintii mele sunt doar replici siropoase si le-as insira pe blog, dar ma simt ciudat chiar si cand le rostesc, ce sa mai zic de scris! E bine. Totul e bine, in sfarsit. Ma opresc aici si cu postarea de azi deschid un nou capitol (cele in care descriam ceea ce simteam au fost doar prefata). 

A plans pe bune crocodilul de data asta?

          Nici nu stiu cu ce sa incep: cu vestile bune sau alea proaste? Ok. Voiam sa scriu despre cum viata mea a devenit brusc interesanta si plina de bucurii, dar winampul meu a decis sa cedeze si sa faca toate melodiile din el sa dispara. Nu imi place de tine, winamp! Credeam ca suntem prieteni... 

          Ca tot veni vorba de asta, astazi am avut o zi (aproape) groaznica. M-a durut piciorul drept toata ziua (mai putin atunci cand stateam jos) si din cauza ca l-am fortat pe stangul, acum ma doare si ala. Mi-e un pic greu sa stau si in pat. Pe langa asta, am avut parte de o surpriza azi si inca ma gandesc daca sa o consider placuta sau nu. Sunt cumva prea usoara? Iert prea repede? Iubesc atat de mult persoanele din jurul meu incat sunt dispusa sa le permit sa ramana in jurul meu indiferent de cat imi gresesc? Am reusit sa renunt la anumite prietenii toxice. La ultimul eveniment de genul, am fost chiar hotarata, dar acum stau si privesc cum se destrama incet zidul ala pe care l-am construit. Mi-a fost foarte greu sa iau decizia de a incheia orice discutie si sa ma abtin din a ma interesa de sanatatea lor (vorba vine). 

          Chiar am avut sentimente sincere si stiu ca inca sunt acolo. Nu pot sa mint in legatura cu asta. Astazi cand persoana pe care o tot injur din septembrie a venit la mine sa vorbim, nu am stiut cum sa reactionez si ce sa zic, asa ca doar am ascultat. La inceput am fost rece si indiferenta, dar pe parcurs am inceput sa aud iar soapte spuse de intuitia mea. Uneori e atat de enervant. Incerc sa lupt, sa nu ma intorc la ceea ce m-a ranit si incepe sa vibreze in ultimul hal si nu-mi da pace. Inca ma gandesc daca a fost pe bune sau doar a vrut sa ma joace pe degete. Cuvintele pe care mi le-a spus, le am intiparite in minte si tot le analizez, inca de cand am plecat de la facultate. Ma asteptam sa simt furie si sa fiu nervoasa atunci cand am vazut-o, dar in momentul in care s-a asezat langa mine in sala de curs si am privit-o, nu am putut sa nu observ anumite lucruri. Poate ma insel. Chiar as vrea... Ar fi mai usor asa. 

          Eu eram foarte calma si linistita. Ma si bucuram putin sa o vad, recunosc. Chiar am tinut la ea si inca consider ca a fost doar proasta si imatura si nu a stiut cum sa se ocupe de situatie. Si-a recunoscut vina si si-a cerut scuze. Mi-a spus mai multe, dar din respect pentru modul in care ma privea, nu o sa le scriu aici. Ii era teama si nu stia cum sa spuna lucrurile astea cat mai bine. Nu se astepta la comportamentul meu si puteam sa vad ca-i venea sa planga. Si mie imi intrase putin praf in ochi, dar am incercat sa ma abtin. Mai rar dau peste momente de genul...

          O sa inchei postarea asta aici si o sa fac una separat pentru vestea (foarte) buna, desi nu o sa fie foarte lunga. Contine doar motivul pentru care ziua asta a avut si parti frumoase, in care durerea, nesiguranta si confuzia nu mai contau asa mult. 

Schita.

          Draga (insert the name I'm unable to say),

          Nu stiu cum sa incep si nici cum sa termin. De vreo doua zile tot caut cuvintele potrivite pentru a-ti spune ceea ce simt. Nu ma intrerupe si lasa-ma sa duc asta pana la capat. Asculta si te rog, da-mi un raspuns sincer, oricat de dureros crezi ca ar fi acesta pentru mine. O sa supravietuiesc. Nu-ti face griji. 

          Chiar nu ma asteptam sa se intample asta. M-a luat pe nepregatite, recunosc, si m-a lovit destul de tare. Nu vreau sa folosesc expresii prea complicate sau fraze din filme. As vrea sa fie cat mai scurt, dar nu gasesc nimic care sa se potriveasca situatiei. Nu te plac. Este ceva mai mult de-atat. Nu sunt indragostita de tine (inca), dar presimt ca asa se va termina daca mai stau mult in preajma ta. Este ceva intre astea doua si e destul de puternic incat sa-mi taie respiratia, sa ma faca sa tremur de emotie si inima-mi sa bata asa tare, incat am impresia ca o sa-mi iasa din piept. In ultimul timp am fost atat de aeriana si nu am putut sa-mi scot gandurile legate de tine din cap. Sunt in acelasi timp lucruri frumoase, griji, intrebari la care este dificil sa gasesc un raspuns de una singura. 

          Imi este destul de greu sa fac asta. Pare ca ne asemanam din unele puncte de vedere si totusi ce este diferit, pentru mine cantareste destul de mult. Nu spun ca este o problema, dar este ceva care nu-mi da pace. Speram sa pot sa le clarific vorbind cu tine... Stiu ca nu ne cunoastem foarte bine, dar asta se pare ca nu m-a oprit din a simti ceva. Poate crezi ca sunt prea tanara, prea copilaroasa, prea lipsita de experienta, dar cel mai probabil te-as surprinde daca ti-as spune tot ceea ce-mi trece prin cap.
          Nu pot afirma ca sunt sigura de ceea ce vreau, dar nici sa mint nu pot. Nu stiu ce asteptari am si nici nu-mi pot permite sa visez prea departe. Imaginatia mea, de multe ori, imi da sperante false si incerc sa evit acest lucru (de data asta). Inca mai am multe de invatat si nu cred ca aceasta este forma mea definitiva (sau macar pe-aproape).
          Acum, mai trebuie doar sa prind curajul de a-ti spune toate astea in fata. Nu ma simt inca pregatita sa o fac, dar asta nu inseamna ca o sa ezit daca o sa se iveasca ocazia mai devreme decat ma astept eu. 

Iti spun "La revedere!" si sper sa ramai plecat.

          Chiar am nevoie sa scriu azi pe blog, dar ma simt foarte obosita si nu cred ca o sa fiu in stare sa dau toate detaliile. Mi-e somn si raceala ma seaca de toate rezervele pe care le mai am cu energie. Nu stiu cati stiu sau cine-si aminteste de o postare pe care am facut-o, in care ii scrisesem o scrisoare lui Seth. Cam asta aveam de gand sa fac si acum, dar nu sunt sigura ca o sa pot. Probabil o sa o scriu pe telefon si o s-o pun maine (o sa aveti parte de o surpriza). In tot cazul, m-am decis: vreau sa renunt cu totul la Seth, asta incluzand si "PS"-urile pe care le scriu de obicei. Presimt ca asta o sa fie ultimul. 

          Dupa atata timp, in sfarsit am gasit pe cineva cu care sa vreau o relatie serioasa. Nu stiu ce o sa iasa, nu stiu ce o sa se intample, dar ma simt pregatita sa elimin fantomele ce m-au urmarit pana acum. Daca o sa ma accepte, doresc sa-i dau cea mai buna versiune a mea de pana acum. Poate ma grabesc. Poate dramatizez. Poate suna exagerat. Nu stiu sincer. Cred ca e si raceala de vina. 

          In orice caz, azi l-am vazut. Am trait cele mai frumoase senzatii posibile, pe care nici nu pot sa le explic in cuvinte. Nu stiu daca am mai fost vreodata atat de emotionata. Ma sperie si imi place in acelasi timp. As vrea sa ma simt asa mai des si (in secret) sper ca si el simte la fel. Oh, Doamne! Deja am inceput cu d-astea. Clar! Ma bag la somn ca deja ma socheaza ceea ce zic. Eh, desi mai devreme aveam niste idei si mai trasnite. 

          

PS: I'm taking my leave now. I think I mostly kept you here, because I was too afraid not to have anyone to cling to. There's no love left. Only memories. Thank you for helping me grow and for opening my eyes. I promise I won't come back to you. Ever. You're a closed chapter in my life. It's been like that since I last saw you, but I was too scared to admit it, to let go. I'm finally ready. Goodbye the reason my blog exists. Goodbye my first love. Goodbye, take care and be happy. That's what I'm gonna do too. 

Paraseste-mi mintea! Nu face din ea locuinta permanenta.

          Am ajuns din lac in put. Daca saptamana trecuta am avut starile alea, care imi trecusera complet, saptamana asta am inceput-o cu unele si mai rele. Am racit. Am nasul infundat, stranut, ma doare in gat, acum mor de frig, in secunda urmatoare vreau sa dau toate hainele jos de cald, sunt ametita. Ce sa mai zic! E perfect! Ca sa fie pachetul complet, din nou am tipul ala de raceala, care-mi afecteaza si judecata si modul in care percep sentimentele. Totul pare amplificat. Imi vine sa plang iar de la cele mai banale intamplari. Nu pot sa fac diferenta intre ce simt pentru el si iluziile induse de raceala. Ieri a facut ceva ce m-a pus pe ganduri. Sper sa nu se adevereasca frica mea. Nu vreau sa se intample din nou asta. Nu cred ca mai pot sa rezist la inca ceva de genul. 

          Doamne! Din cauza lui, chiar ajung sa-mi pun toate intrebarile posibile si sunt mai nesigura ca niciodata. Nu credeam ca o sa spun asta. Nu e tipul perfect. Nu arata ca un model din reviste (dar nici prea rau). Nu e super bogat. Nu mi se parea ca iese prea mult in evidenta. M-a luat pe neasteptate. Nici macar nu stiu de unde vine, dar e o atractie ciudata. Pur si simplu simt ca orice cale as alege, il include si pe el. Inca nu pot sa cred ce cuvinte insir aici. Ma sperie si probabil daca ar citi si el asta, ar fugi pana la celalalt capat al lumii. Nu ne cunoastem de foarte mult timp si fix asta ma deranjeaza. Nu vreau sa ma indragostesc iar puternic si rapid. Ma loveste prea tare si acum, daca sansele minime pe care le am nu se dezvolta, m-as simti mai ranita decat in cazul lui Seth. In cazul in care refuzul o sa fie insotit si de unul din motivele pe care le am eu in minte acum (si pe care cred ca le-ar putea alege el), o sa imi revina inspiratia (si nu in sensul bun). 

         Sunt data peste cap si nu pot sa ma calmez sau sa gasesc un punct stabil. Vreau atat de tare sa fim doar eu cu el si nu stiu daca sunt paranoica sau gandesc prea mult, dar cred ca evita asta. Vreau sa-l sarut. Vreau sa stiu ce gandeste el cu-adevarat despre mine. Ar mai fi si altele, dar am zis ca eu nu prea scriu despre chestii perverse, deci pe-alea le tin pentru mine. 

          Azi am asteptat toata ziua sa ajung acasa. Voiam sa vorbesc cu el, dar nu s-a intamplat. Nu mi-a zis nimic si se stie cat de greu imi este mie sa fac primul pas si sa incep o conversatie. Asta e cam tot ce am de spus. Abia pot sa mai stau. E o combinatie periculoasa intre raceala ce-mi afecteaza corpul si el ce-mi afecteaza mintea. Cum o sa rezist? Ce o sa fac cand o sa ne vedem?

PS: He's so nice. I think I gave so many details, that people might tell, but I feel so crappy that I don't even care anymore. I'll probably regret it tomorrow. 

I'm going a bit crazy here. A lil' bit more.

          Ok, so it's been like... what? 5 minutes since my last post? I'm already screaming and running in circles in my room and I'm too scared I'm gonna wake up someone soon. I'm not sure I want this anymore. All this love, all of these butterflies and the redness in my cheeks, just take it back. Take it all back! I don't want this! I don't think I'm gonna be able to act like a functional 20 years old woman. I feel like a teenager in love and I don't want to be like that around you. That's not how I want you to see me. I'm all grown up and trying to act mature here, but then Cupid decides it's time to strike me with his fucking heart arrows and bam! He turns me into a child once again. Fuck you, Cupid! 

          I'm so excited and we all know that's showing especially when I'm choosing to write in English, instead of Romanian. Oh my God! I am so restless right now. My hands are shaking and I'm smiling and frowning at the same time and I'm singing ABBA's songs and I feel like yelling and swearing and... Fuck. If my idols said it should be "and", not "end", I am certain I want the other version. Gimme "end"! No more "and"s! Stop! Please... 

        Oh, don't misunderstand. This isn't sadness and definitely not disappointment. I'm enjoying so much the fact that I'm falling for someone once more that I don't know what to do right now. I am happy, cheerful, but scared and annoyed at the same time. There are too many things running through my head and I can't stop them (especially the fantasies and the scenarios). I'm all over the place. I'm a mess, but oh! I find myself more beautiful than ever, because my most attractive mess is the one that happens when I'm in love. 

PS: I remember when I was falling for you. I liked and hated the way it felt. Same with you. Still do. 

O iubire de-o toamna!

          Am crezut ca e totul doar o joaca si ca nu devin serioasa in legatura cu el, dar se pare ca m-am inselat. Au trecut minute bune de cand ma tot rog sa ma bage in seama, sa-mi zica ceva si e ciudat. De ceva timp nu m-am mai comportat asa. Cand vorbesc cu el, ma tot gandesc "Ah, nu pare genul meu. Uita-te si tu ce expresii foloseste." si dupa cand se termina conversatia, parca as vrea mai mult. E atat de frustrant!

    

          Am facut pana si un pact stupid cu mine: daca ma baga in seama pana termin postarea asta, maine nu ma duc la facultate si stau asta seara pana mai tarziu. Nu va imaginati ca sunt tipa care chiuleste de la toate cursurile sau cand se duce doarme si nu scrie nimic. Saptamana asta (cum am mai mentionat) am avut niste probleme de sanatate si nu am fost in apele mele (clar). Nu prea pot sa mananc si asta imi scade semnificativ nivelul de energie. Am iesit serile trecute la terasa si eram foarte obosita, desi dormisem aproape tot restul zilei. Oricum, imi vine sa scriu cat mai mult si sa astept (cam asa cum zice si melodia). 

          Azi nu prea am avut stare si ma plictiseam repede de orice ma apucam sa fac (doar supa cu crutoane si salata de ton cu orez si legume am reusit sa le duc la bun sfarsit). In schimb, am chef sa ies in parc, sa ma plimb. Vreau sa ma surprinda si sa vina sa ma ia de-acasa si sa mergem, asa in toiul noptii, la o intalnire. Nu am pretentii la flori si bomboane. Am zis mereu ca prefer spontaneitatea si imprevizibilitatea. Un mesaj la 1 dimineata cu "Te iubesc!" sau tot felul de surprize sau chestii de genul (chiar nu mai imi vine nimic in minte acum), pentru mine valoreaza de 10 ori mai mult decat un set de bijuterii din aur. 

          Cred ca de-asta a inceput sa-mi si placa tipul asta. A spus niste lucruri pe care nu ma asteptam sa le-aud vreodata. S-a legat de reactiile mele si a putut sa-si dea seama cand nu eram chiar relaxata in timpul discutiei si apreciez asta. Avem puncte comune si picam pe aceeasi unda de multe ori. Deja am dat prea multe detalii. Ma opresc aici. Stiu clar ceva, cat am ochii pe el, o sa-mi fie greu sa-i mai observ pe altii. 

PS: I'm so happy today. I just wanted to say that to someone and since I've lost close people to me, you're the only one I can talk to right now. It's not that I don't have other friends that I care about. It's just that with you I'm sure that there won't be an answer. I think I'm gonna get disappointed if I send them the message and they don't reply (as usual), so there's no point in doing that right now. 

Si ce-i spun diminetii? Vino mai incolo. Nu sunt pregatita sa ma culc si sa renunt la cum ma simt acum.

           Azi am fost tare aeriana si m-am simtit (oarecum) bine. Dupa ora 22:30 sau cam asa, aveam o stare de fericire ciudata si aveam chef de glume. Nu puteam sa stau locului si voiam sa zambesc incontinuu. E superb asa! Imi place! Sa se intample mai des! 

          Nu sunt obosita, nu mi-e somn, nu prea vreau sa scriu, dar nici sa ma joc sau sa ma uit la filme. Cred ca vreau sa vorbesc cu cineva (si aici nu ma refer la oricine). A venit din nou perioada in care incep sa bat apropouri. Cel mai probabil si starea mea de neliniste tot lui i se datoreaza. Sincer, ma bucur. Prefer sa ma indragostesc si sa nu iasa nimic, decat sa am iar parte de golul ala si sentimentul de singuratate. 

          Chiar vreau sa scriu mai mult, sa fac o postare detaliata si profunda, dar de data asta nu sunt in stare deloc. Imi vine sa rad din orice (nu glumeam!) si imi sta mintea la altele (altul - ca sa fiu mai exacta). Pana si exprimarea mea cred ca lasa de dorit astazi. As prefera sa nu ma fac de ras si sa-mi pierd si putinii fani pe care-i am (sunteti reali, nu?). 

         Maine am ceva treaba de facut si ma duc si cu mama la o ora de pilates (uau, mai stiu si altceva in afara de calculator, vedeti?). S-ar putea acum sa ma pun in pat si sa dau televizorul pe Comedy Central (o sa dea South Park de la 3 pana la 4). Macar asa o sa am un motiv intemeiat sa rad si nu o sa par nebuna (nu ca n-as fi oricum - ma contrazic singura sau...?). 

          Pentru ca azi vreau sa fiu simpatica si draguta, va las cu o melodie pe care am descoperit-o datorita serialului Grey's Anatomy si de atunci ma obsedeaza. Sunt sigura ca o sa va placa. In caz contrar, apasati butonul de pauza si cautati ceva pe gustul vostru. Oricum, alegeti o melodie care sa va faca sa va simtiti mai bine (si posibil sa va ganditi la mine - doar vreau sa va fac ziua mai buna, indemnandu-va sa luati o pauza). Toti meritam sa traim viata la maxim si sa gustam fiecare moment, chiar si pe cele neplacute. Am aflat acum ca dupa rau, chiar vine ceva mai bun, ce o sa ne faca sa nu regretam asteptarea. Zambiti astazi si pentru zilele mai negre in care nu o sa puteti (cred ca mai bine cedez - se pare ca orice lucru frumos as incerca sa spun, incepe bine si se termina prost). 

          De altfel, asta cred ca e cel mai lung titlu al meu. Nu stiam ce sa pun si am tot sters si scris vreo patru sau cinci, dar am decis, intr-un final (si dupa vreo doua-trei melodii pe Youtube), sa raman la asta. Ah, si sper ca nu v-au speriat toate parantezele din postarea asta. As face o gluma perversa, dar se stie ca blogul asta apartine unei fete cuminti (asta e - trebuie sa mentinem imaginea deja formata). 

PS: Hey, dude! What's up? Let's play LOL again sometimes. I just wanna kick your ass and prove that I don't need a babysitter anymore (ok, just joking - if I'm ADC, I still need my support). 

El sau ea? Daca as putea, i-as alege pe amandoi!

          Astazi aveam de gand sa merg la facultate. Planurile mele au fost ruinate de o stare de greata si ameteala, care a inceput de dimineata si a continuat pana seara. Nu pot sa mananc, abia pot sa inghit, pana si apa este acida si imi face rau. Din toata intamplarea asta, singura parte buna a fost ca am avut posibilitatea sa stau in pat si sa dorm. Desigur, in momentele de luciditate, nu puteam decat sa ma gandesc la posibile scenarii sau la ce am discutat ieri cu anumite persoane. 

          Voiam sa sun pe cineva, dar nu am gasit persoana potrivita. Unii probabil erau la munca, altii la facultate, iar eu eram acasa, in pat, si aveam chef de vorba. Nu aveam in gand sa discut cu oricine si pot spune ca m-am simtit putin usurata cand a venit bunicul meu sa vada ce fac si mi-a tot pus intrebari. Cred ca pur si simplu, simteam nevoia de a sti ca se ingrijoreaza cineva pentru mine. Toata dimineata am stat singura si m-am ingrijit si pe langa faptul ca asta m-a facut sa ma simt ca o persoana puternica si independenta, a lasat si un gol in mine. Altfel e cand te poti apleca, chiar si putin, pe stalpul ala de sustinere. Nu zic ca as face asta mereu, dar din cand in cand nu strica. 

          In ultimul timp, tot am o persoana in minte, la care nu ma asteptam sa fie acolo. Tot incerc sa scap de gandurile legate de el, dar nu pot si asta ma face sa rad, sa zambesc. Poate asa trebuie sa fie. Nu o sa dau mai multe detalii pana nu sunt sigura de ceea ce banuiesc. In acelasi timp vreau sa fie un inceput de sentiment placut, dar am si emotii. Poate nici de asta n-o sa se aleaga nimic. Mai este si nesiguranta care ma bantuie. Nu stiu daca vreau sa-l plac. Nu stiu daca vreau o relatie. Parca nu mai vreau nimic si pe nimeni. 

          De altfel, in afara de acest tip, mai este cineva care-mi place si chiar de un an. Este o fata, prima pentru care s-a intamplat sa am sentimente. Ma bucur ca un copil mic cand am posibilitatea sa fiu in preajma ei. Zambetul ei, modul in care gesticuleaza, rasul ei, ma fac sa ma simt mai bine. Sunt foarte atrasa de ea, din multe puncte de vedere, dar nu cred ca o sa aiba parte de cine stie ce evolutie relatia noastra. Inca nu sunt pregatita sa fac acest pas. In mare parte, nu vreau sa o fac sa se simta dezgustata sau sa ma urasca. Stiu ca la noi in tara, persoanele care sunt bisexuale/homosexuale, nu sunt foarte bine acceptate de societate. Cred ca o sa abordez in alta zi acest subiect, desi asta probabil a fost pentru mine cel mai placut mod de a dezvalui ca nu sunt inclinata doar spre populatia masculina (ok, asta cred ca a sunat putin ciudat). 

PS: I wish I could tell you more... Actually, it doesn't even matter. You're not reading this blog anyway. I wonder what would happen if you did. 

O schimbare ar fi binevenita... sau nu?

          Buna! Nici nu stiu cu ce sa incep. Cu vreo doua postari in urma, am pus si o parte transcrisa, dar care se pare ca nu era terminata. Astazi, cand eram in club (se pare ca ideile imi vin numai in cele mai nepotrivite momente), mi-am amintit ca sfarsitul la acel text nu era cel lasat, ci se afla intr-un mesaj pe telefon. Mai intai o sa las aici partea aceea si dupa o sa continui cu ceea ce gandesc acum. 

          "Oare l-am iubit sau e doar un moft la care imi este greu sa renunt? Frazele astea le scriu pe telefon. Nu mai pot sa tin nici foaia, nici pixul. Ma luase ameteala si greata. Simt un gol in stomac numai cand ma gandesc la el. Cum mi-a trecut prin minte, cum apar imediat efectele adverse. E trist cand esti singur in dragoste. E si mai trist cand ai vrea sa renunti, dar nu poti. Ranile sunt prea adanci, amintirile prea vii, lacrimile prea multe, cuvintele care sa exprime ceea ce simt acum? Prea putine... Poate asta mi-a fost destinul: sa iubesc mereu ceea ce nu pot avea. Mi se pare atat de ridicol si patetic faptul ca stau la ora asta sa plang si sa scriu despre tipul care mi-a placut in liceu. Stiu ce ar spune prietenii mei. Nu ajuta deloc ca pot sa le aud in capul meu vocile spunand raspicat tot felul de vorbe cu atac la adresa lui si la faptul ca inca ma gandesc la el..."

          Uneori si pe mine ma uimeste ceea ce imi trece prin minte. Cat stateam pe canapea in club si muzica imi dadea dureri de cap, mi-au fost soptite niste fraze pe care, sincer, as vrea sa le uit. Au trecut aproape 3 ani de cand nu am mai placut pe cineva sincer. Sigur, au mai fost unul sau doi care m-au atras, dar nu s-a ales nimic de asta. Asta seara, mi-au trecut niste idei prin cap legate de o anumita persoana si imi suradea gandul de a incerca ceva, dar nu stiu de ce, mi s-a schimbat brusc parerea. Poate mi-e frica sa tin iar la cineva, sa ma implic (nu au iesit prea bine celelalte incercari). Stiu ca poate pe viitor o sa am o relatie in care sa fiu fericita, dar ma simt foarte pesimista acum. Am fost ranita asa adanc incat nu vreau sa mai trec prin asta din nou. Poate mi-e frica, de fapt, sa fiu cu cineva si sa nu ma accepte asa cum sunt (nici nu pot pronunta caracteristicile care-mi sunt in minte acum, pentru ca din cauza a ceea ce am citit, ceea ce am auzit si unele lucruri intamplate, am ajuns sa-mi fie un pic rusine - desi multi mi-ar spune ca nu trebuie). Poate as prefera ceva care sa fie doar fizic si care sa nu implice sentimente (si cred ca partea asta se trage tot din dorinta mea de a nu fi dezamagita). 

          Nu mai am chef sa scriu. Cred ca am zis cam tot ce aveam de zis. As vrea totusi sa pot sa elimin toate gandurile negative, dar e foarte greu. Ma simt din ce in ce mai goala pe dinauntru de fiecare data cand imi vin in minte cuvintele "dragoste" si "relatie". Ma simt rece si indiferenta si nu in sensul bun (poate avea asta mai multe sensuri?). Iar am ochii in lacrimi si as vrea sa ploua afara sa ma calmeze sunetul picaturilor. Sunt doua parti in mine care se lupta si se cearta acum. Jumatate din mine vrea sa fie cu cineva, sa iubeasca din nou, iar cealalta jumatate nu vrea sa ma grabesc si nu are incredere in populatia masculina...deloc. Nu pot explica asta, pentru ca ar insemna sa dezvalui ceva despre mine (foarte personal). Nu incerc sa generalizez acum, dar sunt prea demoralizata si confuza ca sa mai am acum argumente logice. Poate maine o sa reusesc sa clarific. Poate nu o s-o fac niciodata. Poate peste cateva ore (chiar) o sa gandesc altfel. Poate o sa vina o persoana care sa-mi dea lumea peste cap si sa-mi demonstreze ca ma insel, dar pentru moment... las asa. 

          Acum imi vin in minte vorbele celei mai bune prietene ale mele: "Nu ar trebui sa-ti pui atat de mult fericirea in baza unei persoane.". Are dreptate... intr-un fel. Totusi, simt ca eu am fost facuta diferit. Vreau sa iubesc, sa fiu loiala, sa pot sa fiu acolo cand persoana respectiva are nevoie de mine. Simt ca fericirea mea adevarata se va infiripa in momentul in care nu o sa mai am parte de o dragoste unilaterala si o sa fiu privita cu aceeasi bucurie, acelasi foc, aceeasi dorinta, aceeasi iubire cu care o sa ma uit eu la acea persoana. E ciudat? Cred ca suna un pic... nebunesc, un pic a dependenta. Hmm...

PS: You're such a stupid fucker. Sorry. You know I don't really think that about you, but I just feel like swearing tonight and you're the only person I have on my mind right now. Fuck. You're always that one person. I hope that will change... soon. 

Latura mea intunecata sau... nu? Poate e doar o alta nuanta de gri.

          M-am ridicat din pat la 6 jumatate dimineata doar ca sa scriu randurile astea, desi am mai facut o postare pe ziua de astazi. De vreo 3 ore vorbesc cu aceeasi persoana si nu m-a facut sa ma simt mai bine, ba chiar mi-a dat de gandit. Oare chiar ma pricep atat de bine la tot ce tine de perversitate? Pot sa port o conversatie interminabila pe orice subiect tine de asta. Pot sa scriu o proza care sa-i lase pe toti masca cu ideile introduse acolo. Pot sa bat niste apropouri incat sa nu se prinda nici starurile din filme erotice. Pot sa pregatesc cel mai bun scenariu, pe care sa-l vrea pana si Sasha Grey. De ce? 

          Cum pot sa ma simt atat de comfortabil vorbind si imaginandu-mi lucruri pe care nu le-am incercat, dar nu pot sa ii spun doua cuvinte baiatului pe care-l plac sau sa fac o cerere la secretariatul facultatii? Cred ca asta este prima postare in care abordez aceasta tema. Nu stiu daca pana acum am mai dezvaluit latura asta mea. Imi este cam frica sa o arat in locurile care lasa urme. Desigur, daca e ceva pot sterge postarile, dar nu o sa stiu cine le-a citit, cine le-a salvat, cine si-a facut deja o parere despre mine ca as fi vreo ciudata. Este o latura a mea prea salbatica. Nu am reusit sa o imblanzesc pana acum si nici nu cred ca e posibil. Trebuie doar sa invat sa traiesc cu ea, orice-ar fi. 

          Si totusi ma sperie atat de tare... Am atatea idei si nu as vrea ca cei care au norocul sa le afle sa profite de ceea ce stiu despre mine. Sunt intr-un fel slabiciuni. Nu le pot numi altfel. In ce alt mod te poate controla cineva? Sunt doar doua variante: ori iti face mintea sa cedeze, ori corpul. Uneori cred ca persoanele care imi cunosc aceasta latura, ma plac doar pentru asta, pentru faptul ca gandesc asa si nu ca restul. In ultimul timp, incerc sa o arat cat mai putin. Iese la iveala foarte rar si cand o face, suntem doar eu, foaia si pixul. Nu prea mai vorbesc, nu prea mai dau detalii. Recurg la aceasta parte a mea doar cand vreau sa atrag atentia, cand nu mai am nimic de spus sau cand vreau o schimbare de subiect. Nu se intampla prea des oricum. 

          O evit, dar e ca si cum as fugi de mine. Cel putin asa o simt... Incerc sa fiu mandra de ceea ce sunt, de lipsa mea de experienta, dar de multitudinea de idei pe care mi le ofera imaginatia mea. E greu... Daca eu nu ma pot accepta pe mine, cum sa-mi permit sa fiu cu cineva si sa-i cer sa ma ia asa cum sunt? Probabil exista persoane care ar face-o, dar... se afla printre ele si persoana pentru care sa vreau sa-mi inving teama? Este acolo persoana care sa-mi ofere ceea ce caut eu, persoana care sa nu incerce sa intre in competitie cu prima mea dragoste, ci care sa-mi arate ca merit si ca pot sa ofer mai bine de-atat? As putea continua asa mult timp, dar pun stop aici. N-am spus tot ce aveam de spus, dar mi-e somn si deja e ora 7. 

PS: I do believe in a future without you, in which I can be in love with someone else again. It just seems so far away, I don't think I can survive alone until then. 

Orele tarzii ma fac sa vorbesc numai prostii.

          In primul rand, nu imi vine sa cred ca spun asta, dar in acest moment, la ora 3 dimineata, eu vorbesc cu un fost pe Facebook. E ciudat? Nici macar nu cred ca a fost relatie ce am avut noi. Am fost cuplati doar vreo 2 saptamani si nu ne comportam prea diferit fata de dinainte sa fim impreuna. Oricum, nu am de gand sa stau prea mult pe subiectul asta. Voiam doar sa spun ca azi am vazut si filmul facut dupa unul dintre anime-urile mele preferate, Sekaiichi Hatsukoi. Pentru cei care doresc sa-l vada, povestea se invarte, in mare parte, in jurul vietilor si relatiilor unor cupluri formate din persoane de acelasi sex. M-a inveselit putin, mai ales cand am descoperit niste citate, pe care o sa vi le insir si voua: 

1. "I loved him so much, I didn't know what to do with myself. Satisfied myself with just being able to be at his side. I was the one who asked him to give me some time, but lingering affections like that never disappear easily. Well, I guess the only difference between then and now is that I know better than to get my hopes up." 

2. "You take that first love of yours so seriously, though nothing came out of it, and then you do anything, all in an effort to keep from hurting him."

3. "You should just try falling in love again - the right way. If you're in love properly from the very beginning, then isn't that, in a way, your first true love?" 

4. "You don't have to forget that you loved him. Those are precious feelings, so hold on to them." 

          Toate citatele astea mi-au adus aminte de cineva si cred ca nu numai mie (pentru cei care au citit si din postarile mele trecute). Ieri a fost aniversarea casatoriei parintilor mei (26 de ani) si am ajuns sa fac aranjamente toata ziua. Recunosc, am consumat si ceva alcool si fix cand voiam sa dorm, m-a apucat dorul si... inspiratia. Am vrut sa scriu aseara tot ce-mi trecea prin minte aici pe blog, dar am abordat metoda clasica, si anume foaia si pixul, asa ca acum stau sa transcriu tot... mai jos. 

        "Am ajuns sa vreau sa cunosc cat mai multe persoane ca sa umplu golul lasat. Sambata, la nunta la care am fost cu ai mei, eram asa fericita ca eram inconjurata de oameni. Nu mai imi lasa timp sa ma gandesc la problemele mele. 

          Ma simt atat de goala si singura in ultimul timp, de parca niciun fel de interactiune umana nu ma poate multumi. Cu role play-ul (asa numesc eu creatiile mintii mele - a se citi postarea asta pentru intelegere) nu mai merge bine. Toate scenariile dispar foarte repede din peisaj  si ma enerveaza asta. Vreau sa scriu, dar de fiecare data cand sunt pe cale sa ma apuc, ma intrerupe cineva sau apare altceva de facut. In mare parte, cred ca imi este doar frica sa mai scriu proze. Ma gandesc ca si astea o sa ramana neterminate (cum se intampla cam cu tot ce fac eu)...

          Pe langa tot ce am pus mai sus, mi-a fost invadata din nou mintea. Am vorbit cam mult de Seth zilele astea si incepe sa-mi fie dor. Vreau sa-l vad. Vreau sa-i vorbesc. Ma tot intreb ce face, cum este, si apoi lucrurile mai rele gen cum ar fi fost daca, m-o fi avut si el candva in capul lui, in inima lui... oare?  

          Nu mai vreau sa plang pentru el si dupa viitorul care ar fi putut sa fie. Incepe sa mi se faca putin rau (ameteala, greata). Am baut sampanie azi. Cred ca prea multa, dar in acelasi timp prea putina. Poate m-ar fi ajutat sa uit de mine... de el." 

PS: I hope you're well and happy. I hope you are in love and loved back. I really do. Only if I could see this with my own eyes, so I wouldn't be wondering anymore. 

Daca pierd si cuvintele, cu ce mai raman?

          Aveam o schita pregatita si mai trebuia doar putin scris ca sa fie terminata, dar uite ca am decis sa o stric cu totul. Era prea pozitiva si draguta, iar daca ieri ma simteam asa, astazi am starea complet schimbata. 

          Scriu aici pentru ca nu stiu cine ar fi dispus sa ma asculte vorbind din nou de o problema peste care toti cred ca am trecut deja. Eu incerc, dar de fiecare data cand sunt gata sa las asta in urma si sa nu ma mai gandesc, se intampla ceva care imi da ideile peste cap. Acum sunt rasucite rau de tot si nu stiu cum sa le descurc.

          As vrea sa pot sa las macar putin aici, dar nu stiu cum sa povestesc si in cazul asta nici nu mi se prea pare potrivit sa insir totul pe blog. Am ajuns in punctul in care se da o lupta in mine. Daca in momentele cand au fost facute celelalte postari despre lucrul asta mi-era greu sa-mi dau seama ce se intampla, acum e destul de clar. Sentimentele au ajuns sa fie asa de bine definite, incat ma tai in muchiile lor.
         Cat mai pe scurt, conflictul avea legatura cu petrecerea de ziua mea. Trebuia sa o fac impreuna cu persoana care imi tot provoaca nervii astia greu de controlat. Cu o saptamana inainte, a anulat (doar pe motivul ca in ziua respectiva nu i-am raspuns la timp la mesaje si apeluri, desi i-am spus ca nu ma simteam bine) si intr-un fel sau altul s-a decis sa faca la persoana cealalta, care mie mi-a fost prietena 14 ani. Mesajele pe care le-am primit, m-au lovit destul de tare. Nu cred ca exista cuvinte pe lumea asta, care sa exprime modul in care m-am simtit. In fine, am vrut sa mentionez intamplarea, pentru ca mie mi s-a spus ca nu isi putea tine petrecerea in alta zi (decat aia in care ma sarbatoream eu - chiar fiind ziua mea in weekendul ala si a ei la cateva zile dupa) ca pleaca in alta tara. Ghiciti ce "mare" mi-a fost surpriza cand am aflat ca abia astazi respectiva a trecut granitele tarii noastre. Frumos, nu?
          Sa nu mai spun ca motivul pentru care eram suparata in postarea anterioara avea legatura tot cu niste lucruri spuse de ea. Ce reactie ar fi trebuit sa am la "Nu mai conteaza. Oricum imi sarbatoresc ziua la X. Daca vrei esti invitata, dar asta inseamna ca va trebui sa-ti faci tu ziua alta data."? Modul in care am formulat eu e mult mai de bun simt (desi nu stiu cum puteai sa dai asa replica si sa ai bun simt/respect fata de cealalta persoana).
          Nu stiu. Nu mai pot spune nimic. Am capatat un tic nervos: pur si simplu imi frec degetele intre ele si ma uit la tastatura si incerc sa gasesc un mod de a ma controla. Pana acum, scrisul m-a ajutat cat de cat, dar chiar si cuvintele incep sa fuga de mine. Nu mai suport. Ma tot gandesc daca chiar meritam asa ceva, comportamentul ei fata de mine, modul in care mi-a vorbit. Intotdeauna am fost cat se poate de respectuoasa cu ea si am folosite cuvinte care sa nu o jigneasca, chiar si atunci cand eram suparata sau ma deranjase ceva. Nu i-am facut niciun rau, ba chiar prin oferta mea am incercat sa-i fac un bine. Am pus suflet. E trist sa vad ca am fost singura care a facut asta. Oare am irosit bucatile alea? Ar fi trebuit sa le pastrez?
          Cred ca cel mai mult eu am avut de suferit. Tot ma gandesc ca pentru ea totul a iesit bine, asa cum a vrut. In general, nu sunt genul de persoana care sa doreasca raul altora, dar ea mi-a provocat atata scarba, si-a batut joc de mine si mi-a calcat sentimentele in picioare, incat mi-e greu sa ma lupt cu ideile asta diavolesti. De fiecare data cand imi trece ceva de genul prin minte, il dau la o parte. Daca il ignor, noaptea imi apare in vise si dimineata ma trezesc si se mai adauga o picatura in paharul de ura pentru propria persoana. Asta nu sunt eu si nu vreau sa ma schimbe acest eveniment. Nu vreau sa ma afecteze asa.
          Incerc sa nu cedez, dar... nu mai pot face fata. Lucrurile pe care le vad si le aud, nu ajuta deloc. Nu mai am ce sa spun, asa ca iau pauza pentru moment. Maine e aniversarea de casatorie a parintilor mei. Fac 26 de ani de cand sunt impreuna. Inca mai am lucruri de pregatit si nu pot sa ma concentrez sau sa gasesc idei destul de bune. Ma enerveaza si asta...

PS: You're fucking special. I miss loving you so much. Now my heart is empty, ripped to pieces. Who's gonna pull it back together? For now, I'll try to do this by myself, but it's god damn hard. 

Un tupeu de nedescris.

          Sunt mai bine. E ok. Momentan. Mai devreme plangeam si ma simteam complet demoralizata. Acum mi s-au dus lacrimile. Starea era aproape la fel, dar m-am jucat putin pe calculator si mi-a mai trecut. Mi-e foame, dar nu am chef sa ma duc la bucatarie sa mananc. O sa dau ochii cu persoane pe care chiar nu vreau sa le vad acum si cred ca iar o sa ma enervez. As vrea maine sa ies in oras, sa ma plimb prin parc, sa citesc o carte... Cred ca m-ar ajuta foarte mult. Din pacate am deja un program facut cu varul meu si indiferent de ce simt, eu respect asta si pe cealalta persoana (oops, chiar nu bateam niciun apropo la faptul ca unii ruineaza programul altora cu o saptamana inainte de a se intampla). 

          Am numai replici acide pe varful limbii. Ma abtin cat pot sa nu le insir pe Facebook sau sa-i trimit mesaje persoanei respective al carui nume nu vreau sa-l pronunt. Inca ma mai gandesc la "Unde am gresit?" si tot asa. Ori sunt prea buna si ii las pe altii sa profite de bine pana ajung sa-si bata joc ori Karma ma are pe lista copiilor neascultatori si incearca sa se razbune... Oricare caz ar fi, ma apuca frica cand vine vorba de facultate. Nu stiu ce reactie o sa am daca o s-o vad. Nu stiu ce o sa-mi scape pe gura. In general, sunt o persoana controlata si nu dau atata atentie tendintelor acestea imature, poate chiar animalice, dar numai cand imi trece prin minte numele ei, ma apuca o furie aparte de care nu pot sa scap usor. 

          Doar cand ma gandesc la cum m-a tras pe sfoara, cum a profitat si si-a batut joc de mine, imi vine sa urlu la persoana care a avut incredere in ea si i-a acordat sansa de a ma cunoaste la un alt nivel decat o fac majoritatea. Nu aveam de unde sa stiu, ce-i drept. Cineva m-a intrebat de ce nu pot sa am incredere in necunoscuti, chiar daca prietenii mei apropiati au incredere in ei. Acum le-o dau pe ea ca exemplu. Este perfect. 

          A victimizat, a fost lipsita de bun simt, a incercat sa mai faca si pe buna samariteana, a dat dovada de ipocrizie si nesimtire. A intrecut orice limita. De altfel, se pare ca exista o posibilitate ca tot eu sa fiu de vina in conflictul nostru. Ma face sa rad replica asta. Serios?! 

          Termin aici ca deja incep sa scriu tampenii. Probabil o sa fac si o a treia postare pe ziua de astazi ca sa fie o cifra magica, dar pe asta n-o mai lungesc. 

PS: You little fucker. At least tell me that you are happy. Give me a sign, so I can get that off of my chest. Please? 

Vreau sa pun punct.

          Uneori stau pur si simplu si ma intreb, cui i-ar pasa daca as muri. Ma simt atat de inutila si de parca as fi mai mult o problema pentru toti, decat o persoana. Viata mea nu are sens, nu am un scop pentru care sa traiesc. Nu am nimic. Ma simt atat de singura si de nefolositoare. Nu ma face decat sa ma intreb ce mai caut aici. S-au intamplat atatea luna asta si e ca si cum as ajunge iar la punctul de unde am plecat. Dupa 5 ani de progres, ma intorc iar la cum ma simteam in clasa a 9-a, numai ca incetul cu incetul devine mult mai greu de suportat. 

          Nici nu am mai multe de zis. Nu mai pot sa gandesc acum. Probabil chiar daca as incerca sa-i zic cuiva ce simt, ar parea o banalitate pentru ei. Toti par sa aiba probleme atat de "reale", incat ce am eu e un nimic in comparatie. 

          Imi vine sa rup toate posterele de pe pereti. Imi vine sa sparg oglinda, sa nu mai vad. Imi vine sa iau tot ce am si sa plec departe, sa-mi inchid telefonul, sa nu am internet, sa nu aud de nimeni... nici macar de mine. 

PS: I fucking hate you for everything you turned me into. I hate you so much.

O dulce prabusire spre pacatele mintii mele.

          Nu mai doare asa tare, doar ca a cam trecut furia si ma simt putin epuizata. Tot imi pun intrebari la care nu stiu daca o sa gasesc vreodata raspunsul. Incerc sa ma gandesc unde am gresit, daca chiar n-am fost eu destul de buna, daca dupa atata timp chiar am meritat asta... Stiu ca nu e bine sa am astfel de idei in cap, dar nu pot sa le fac sa dispara. Simt ca motivul pe care l-am primit nu era destul de detaliat.

          Ma supara un pic faptul ca cei din jurul meu comenteaza si injura si jignesc. Altii se comporta de parca ne-ar cunoaste catusi de putin prietenia sau ceea ce a fost intre noi (nici nu mai stiu daca o pot numi prietenie). Ma enerveaza ca desi am fost ranita asa adanc si a trebuit sa suport asa ceva, tot nu-i vreau raul. Vreau sa aiba succes, vreau sa fie fericita, vreau sa pretuiasca amintirile acumulate impreuna, vreau sa nu ajunga la ea vorbele rautacioase ale celor din jurul meu. Stiu ca ii doare si pe ei destul sa ma vada asa, ca nu functionez normal. Noptile sunt nelinistite, zilele atat de calme incat ma omoara incet ceea ce infaptuieste mintea mea cand stau singura. 

          Am incercat atat de mult sa gasesc o explicatie, incat am ajuns pana si la concluzia ca este o farsa si ca prin magie o sa apara sa-mi zica de surpriza planuita pentru aniversarea mea. Deja gandesc prea departe, nu? As vrea sa nu le mai gasesc scuze. As vrea sa nu mai caut atat binele in oameni, sa nu mai am impresia ca exista un pic din el in fiecare si sa cred ca mai sunt si persoane rele, egoiste, de care ar trebui sa ma feresc. Asta banuiesc ca e unul din defectele mele. Poate nu o arat pe moment, poate nu o s-o spun niciodata, dar nu pot sa urasc pe nimeni, nu pot sa-i judec complet si nu pot sa ma consider mai buna decat unul sau altul. Cine sunt eu sa fac asta? 

          Fata aia si-a luat o palma de la mama ei in vazul tuturor? Nu am de ce sa cred ca femeia este o persoana rea. Poate copilul a fost nerecunoscator sau nepoliticos. Baiatul ala ii injura pe toti de pe strada si se bate cu ei de fiecare data cand are ocazia? Poate a crescut intr-un mediu nefavorabil si acelasi lucru il pateste acasa. Fata pe care o consideram prietena mea cea mai buna m-a facut sa simt de parca 14 ani de prietenie n-au contat si a ales pe altcineva in locul meu? Nu am raspuns la asta. 

          Mereu am fost atat de recunoscatoare ca e acolo si am apreciat-o si respectat-o atat de mult ca ma simteam chiar mai apropiata de ea decat unele persoane din propria familie. Eram in stare sa ma cert si sa ma bat cu toti pentru ea. Am avut emotii cand i-am intalnit rudele pentru prima oara si am incercat sa ma comport cat mai frumos, sa nu-i fac sa creada ca are un anturaj prost. M-am simtit asa mandra cand am auzit ca m-au placut si atat de fericita. Banuiesc ca eram singura... 

          Nu pot nici macar sa-i mai ascult pe cei de-acasa. In stanga si in dreapta aud doar "Nu a tinut destul la tine si de-aia a ales-o pe ea." sau "Asta arata ce prietena buna ti-a fost." sau "Asta arata cat de mult i-a pasat ei de tine." sau "Ma intreb daca macar ea stie ce a facut gresit sau ca te-a ranit.". Le multumesc ca incearca sa ma faca sa ma simt mai bine cum cred ei sau vor sa glumeasca ca sa nu mai fiu indiferenta/trista, dar in unele momente nu-mi doresc decat sa fiu singura, la mine in camera, cu castile in urechi si muzica la maxim. Aproape uitasem cum ma simteam in clasa a 9-a. Incet aceleasi senzatii revin, dar nu ma mai doboara ca atunci. Sunt mult mai puternica acum... sau cel putin asta vreau sa cred.

          Uneori regret putin ca nu cred in ceva. Poate rugaciunile sau credinta in Dumnezeu chiar te salveaza, chiar te ajuta. Si totusi nu pot sa trec peste dezamagirile din trecut, peste ideile deja formate, peste stilul meu de viata deja stabilit. Inca nu sunt pregatita, si nu cred ca o sa fiu vreodata, sa cred din nou ca e cineva acolo sus care incearca sa ne ajute sa ne salvam. Am renuntat la asta... si la salvare si la Dumnezeu.

          Vreau sa inchei, dar mai sunt doua lucruri pe care trebuie sa le spun si nu stiu cum sa le leg. Poate numai unul din alea doua e potrivit sau poate niciunul...

          Laptop-ul meu este o cutie cu amintiri. Am in el poze, scrisori, cadouri, conversatii, lucruri pe care i le-am scris si nu am apucat inca sa i le dau. Acum e prea tarziu... sau poate prea devreme si inca mai avem timp. Asta vreau sa cred... 

          Si trec doua minute si imi vine iar evenimentul in minte si mai am un pic si sterg tot, dar stiu ca oricat as incerca, nu o sa pot s-o fac vreodata. Amintirile raman. Le pastrez toate.

          Tin minte si noaptea aia in club. Inca mai stiu cum stateam noi doua afara, transpirate si obozite, chiar un pic baute. Tu aveai nervi si voiai sa ajungi mai repede acasa, iar eu incercam sa te calmez, sa te fac sa te linistesti, sa-ti spun ca nu ai motive de ingrijorare. Cea pe care-i ai ales-o e cea care te-a facut sa astepti, care ne-a dat la amandoua cu piciorul, deoarece avea impresia ca si-a gasit "marea dragoste". Felicitari! Sa tot ai parte de nopti d-astea, doar ca acum, cel mai probabil o sa astepti singura la intrarea in club si o sa ai un deja vu si o sa-ti ajunga gandul la mine si o sa vrei sa ma suni. La fel de probabil e ca eu sa-ti raspund, pentru ca asta sunt. Sunt o proasta, una care se gandeste mai intai la altii si dupa la ea. 

          Poate chiar a venit timpul sa ne spunem "la revedere", doar ca asta nu e modul in care voiam s-o facem. Meritam amandoua mai mult de-atat. Ce am avut noi merita mai mult de-atat... Jessica, Ashley, Storm, Jean, Layla, Maron - toate merita mai bine de-atat, pentru ca stiu ca suntem in stare. Amandoua suntem constiente ca nu a fost niciodata vorba de superficialitate, ipocrizie si minciuni intre noi. Cred ca de-asta ma mira alegerea ta. Voiai o schimbare de la monotonia mea probabil. Eram o oglinda a trecutului tau si poate voiai sa scapi de asta. Te plictiseam. Nu am ambitia voastra cand vine vorba de cariera. Doresc prea mult succesul in dragoste... Cine stie? Eu sigur nu.

PS: I wish you could be here to make this mess look like nothing compared to yours. I miss loving you. It hurt less.