Un nor negru pe-un cer senin. Dispari, te rog!

          Aveam de gand sa scriu ceva detaliat si foarte dragut, dar m-a cam luat somnul si vreau sa stau in pat. Nu garantez ca o sa adorm prea devreme (pentru ca am foarte multe idei si scenarii care nu-mi dau pace), dar o sa-mi placa sa stau cu ochii inchisi, sub patura calda. 

          Astazi a fost o zi perfecta. Asta e cam tot ce am de spus. Ma bucur putin ca sunt in sfarsit acasa, deoarece pot sa ma calmez si sa-mi retin inima din a mai bate ca nebuna in piept. Chiar imi vine sa stau, sa descriu prin ce am trecut azi si cum m-am simtit, dar nu stiu cu ce sa-ncep si cu ce sa termin. Sunt ametita, total pierduta... atat de tare incat am ajuns sa ascult asa ceva: 

          Cred ca unii sunt putin socati acum, dar nu stiu cum mi-a ramas melodia asta in cap si de cateva zile o tot fredonez. E cam aiurea, dar tinand cont de starea in care sunt, as putea auzi si cele mai ciudate melodii si nu m-ar deranja. Nu cred ca are sens ceea ce scriu acum. Ma enerveaza... Pe langa faptul ca mi-am pierdut inspiratia (fericirea vine cu un pret), incep sa stau prost si cu exprimarea. Pot sa dau vina pe ora tarzie sau ar fi mai bine sa-l condamn pe el? Nu stiu. Inainte aveam atatea ganduri si stateam sa analizez, uneori chiar si zile intregi, iar acum ma chinui sa leg doua cuvinte. Chiar ma scoate din sarite si asta. Probabil inca exista unele bariere si sper sa pot sa scap de ele cat mai curand (impreuna cu niste intrebari care ma streseaza). 

          Fix cand voiam sa inchei postarea, mi-au revenit niste idei in cap si inca ma gandesc daca sa le trec aici sau nu. Am momente cand stau singura si iar ii permit mintii mele sa se duca prea departe. Nu imi face bine deloc. Ma panichez si ma ia putin frica. Nu-mi place. Mi-e teama sa ma atasez prea tare si prea repede (simt ca ma indrept incet spre drumul ala). Nu vreau sa devin nici prea insistenta. Niciodata nu am fost genul si nici nu cred ca vreau sa devin stresanta. E atat de ciudat si probabil imi fac griji degeaba (ca de obicei, dar stim ca asa sunt eu - daca nu am probleme, le caut si in gaura de sarpe). Tot incerc sa ma deschid, sa zic mai multe, dar jur ca imi e atat de greu sa ma concentrez cand mintea mea e varza si inima vibreaza si... Doamne! Ma simt atat de neputincioasa si urasc asta. Vreau sa fac mai multe, dar ma blochez. Vreau sa raspund, dar cuvintele stau ca un nod in gat, in loc sa iasa. 

          Da... Asta ar fi trebuit sa fie o postare romantica si plina de fraze siropoase, dar in schimb am insirat aici numai nesigurantele mele. Ma amuza putin asta (si asa imi cam vine sa rad din orice acum, parca-as fi beata). Acum va las si cu un altfel de melodie (care are si ceva parti care cred ca mi se potrivesc... putin) ca sa va clatiti putin urechile dupa maneaua aia. 

Si cand totul merge bine...trebuie sa mearga si ceva prost.

          Stiti care este cel mai enervant lucru pentru mine? Sa am niste idei bine definite in cap, pe care sa vreau sa le scriu pe blog, dar inainte sa apuc s-o fac se intampla ceva care ma face sa deviez de la subiect. Incerc sa fiu calma si sa analizez situatia. Nu vreau sa am o reactie urata si apoi sa se lase cu cearta. Noroc cu ploaia asta. Chiar ma ajuta...

          Nu suport cand cineva incearca sa-mi controleze viata, mai ales cand vine vorba de ai mei. Am crezut ca s-au mai schimbat si ei, ca in sfarsit incep sa nu ma mai vada doar ca pe un robot. M-am inselat. Cu mama am ajuns la un compromis, dar tata este de neclintit. Pana acum am mai rezistat intr-un mod sau altul, dar am ajuns intr-o perioada a vietii mele in care as vrea sa-l mai intereseze si altceva decat notele mele. De 3-4 saptamani se tot ivesc probleme de sanatate si pentru el nu a contat catusi de putin. Tot ce-am auzit au fost replici legate de facultate si restante cand eu ma chinuiam sa mananc si sa ma tin pe picioare. 

          Fix cand am reusit si eu sa-mi revin complet si sa ma bucur de starea asta de optimism si ca totul merge asa cum vreau, incepe el sa vorbeasca si ma face sa ma simt groaznic, de parca viata unui om depinde de restanta aia nenorocita la contabilitate. Am zis ca n-o sa mai plang, dar in seara asta chiar nu ma pot abtine. Acum ma doare si piciorul stang, nu doar dreptul, sunt extrem de obosita pentru ca de dimineata pana seara am stat numai prin oras (aproape), nu pot sa ma culc prea devreme pentru ca inca mai am chestii de facut, printre care si sa pun la punct detaliile pentru un proiect de la facultate. Cred ca o s-o iau razna... 

Status: Taken.

          Ok. Pe asta chiar nu stiu cum s-o incep si cum s-o termin (nici macar titlul nu e prea inspirat, dar spune adevarul). Am dormit 3 ore, pe burta, cu telefonul vibrand pe undeva pe sub mine si acum nu am stare. Maine ar trebui sa ma trezesc pe la 9:30, deci imi permit sa stau pana mai tarziu si oricum ma simt bine dupa perioada aia neasteptata. A venit pana si mama in camera sa vorbeasca cu mine si nu prea imi amintesc ce i-am raspuns. Stiu doar ca la un moment dat mi-a vibrat telefonul si eu l-am ridicat sa vad de la cine e mesajul, iar ea m-a intrebat daca e de la el si eu am zis "da" foarte somnoroasa (desi cred ca tot zambeam, chiar si-atunci, ca o proasta). 

          E inca ciudat sa scriu lucrurile astea aici. Blogul asta a fost pansamentul meu, in momentele in care aveam rani deschise si nu puteam sa le acopar altfel. Acum sunt fericita. Foarte. Nu glumesc. A trecut mult timp de cand nu m-am mai simtit asa. Inca nu-mi vine sa cred. Inca sunt putin pierduta si putin mai mult ametita. Sunt cam dese momentele in care nu stiu ce sa zic sau cum sa reactionez, desi in mintea mea sunt o mie de cuvinte care se bat cap in cap. Imi doresc asta. Oh, Doamne, dar chiar nu stiu ce sa scriu. Am crezut ca daca e vorba de blog, o sa-mi fie mai usor, dar stau pur si simplu si ma uit la tastatura si zambesc si ma-ncrunt. Nu-mi place asa. Speram sa ma ajute sa-mi pun ordine in ganduri, dar a inrautatit situatia. 

          Sunt atatea lucruri pe care ar trebui sa le spun, dar nu stiu cu ce sa incep, nu stiu cum sa-mi formulez ideile, nu stiu daca e prea devreme si sper ca atunci cand o sa le zic, n-o sa fie prea tarziu. Am trecut prin atatea si sunt foarte multe momente de care nu sunt sigura ca vreau sa-mi amintesc. Am avut prea putine perioade in care am fost fericita si tot ce as avea de zis ar fi numai faze despre care mi-e greu sa vorbesc. 

          O sa vad cum o rezolv si pe asta. Intotdeauna gasesc eu ceva. Oricum, pe langa toate gandurile alea, in restul mintii mele sunt doar replici siropoase si le-as insira pe blog, dar ma simt ciudat chiar si cand le rostesc, ce sa mai zic de scris! E bine. Totul e bine, in sfarsit. Ma opresc aici si cu postarea de azi deschid un nou capitol (cele in care descriam ceea ce simteam au fost doar prefata). 

A plans pe bune crocodilul de data asta?

          Nici nu stiu cu ce sa incep: cu vestile bune sau alea proaste? Ok. Voiam sa scriu despre cum viata mea a devenit brusc interesanta si plina de bucurii, dar winampul meu a decis sa cedeze si sa faca toate melodiile din el sa dispara. Nu imi place de tine, winamp! Credeam ca suntem prieteni... 

          Ca tot veni vorba de asta, astazi am avut o zi (aproape) groaznica. M-a durut piciorul drept toata ziua (mai putin atunci cand stateam jos) si din cauza ca l-am fortat pe stangul, acum ma doare si ala. Mi-e un pic greu sa stau si in pat. Pe langa asta, am avut parte de o surpriza azi si inca ma gandesc daca sa o consider placuta sau nu. Sunt cumva prea usoara? Iert prea repede? Iubesc atat de mult persoanele din jurul meu incat sunt dispusa sa le permit sa ramana in jurul meu indiferent de cat imi gresesc? Am reusit sa renunt la anumite prietenii toxice. La ultimul eveniment de genul, am fost chiar hotarata, dar acum stau si privesc cum se destrama incet zidul ala pe care l-am construit. Mi-a fost foarte greu sa iau decizia de a incheia orice discutie si sa ma abtin din a ma interesa de sanatatea lor (vorba vine). 

          Chiar am avut sentimente sincere si stiu ca inca sunt acolo. Nu pot sa mint in legatura cu asta. Astazi cand persoana pe care o tot injur din septembrie a venit la mine sa vorbim, nu am stiut cum sa reactionez si ce sa zic, asa ca doar am ascultat. La inceput am fost rece si indiferenta, dar pe parcurs am inceput sa aud iar soapte spuse de intuitia mea. Uneori e atat de enervant. Incerc sa lupt, sa nu ma intorc la ceea ce m-a ranit si incepe sa vibreze in ultimul hal si nu-mi da pace. Inca ma gandesc daca a fost pe bune sau doar a vrut sa ma joace pe degete. Cuvintele pe care mi le-a spus, le am intiparite in minte si tot le analizez, inca de cand am plecat de la facultate. Ma asteptam sa simt furie si sa fiu nervoasa atunci cand am vazut-o, dar in momentul in care s-a asezat langa mine in sala de curs si am privit-o, nu am putut sa nu observ anumite lucruri. Poate ma insel. Chiar as vrea... Ar fi mai usor asa. 

          Eu eram foarte calma si linistita. Ma si bucuram putin sa o vad, recunosc. Chiar am tinut la ea si inca consider ca a fost doar proasta si imatura si nu a stiut cum sa se ocupe de situatie. Si-a recunoscut vina si si-a cerut scuze. Mi-a spus mai multe, dar din respect pentru modul in care ma privea, nu o sa le scriu aici. Ii era teama si nu stia cum sa spuna lucrurile astea cat mai bine. Nu se astepta la comportamentul meu si puteam sa vad ca-i venea sa planga. Si mie imi intrase putin praf in ochi, dar am incercat sa ma abtin. Mai rar dau peste momente de genul...

          O sa inchei postarea asta aici si o sa fac una separat pentru vestea (foarte) buna, desi nu o sa fie foarte lunga. Contine doar motivul pentru care ziua asta a avut si parti frumoase, in care durerea, nesiguranta si confuzia nu mai contau asa mult. 

Schita.

          Draga (insert the name I'm unable to say),

          Nu stiu cum sa incep si nici cum sa termin. De vreo doua zile tot caut cuvintele potrivite pentru a-ti spune ceea ce simt. Nu ma intrerupe si lasa-ma sa duc asta pana la capat. Asculta si te rog, da-mi un raspuns sincer, oricat de dureros crezi ca ar fi acesta pentru mine. O sa supravietuiesc. Nu-ti face griji. 

          Chiar nu ma asteptam sa se intample asta. M-a luat pe nepregatite, recunosc, si m-a lovit destul de tare. Nu vreau sa folosesc expresii prea complicate sau fraze din filme. As vrea sa fie cat mai scurt, dar nu gasesc nimic care sa se potriveasca situatiei. Nu te plac. Este ceva mai mult de-atat. Nu sunt indragostita de tine (inca), dar presimt ca asa se va termina daca mai stau mult in preajma ta. Este ceva intre astea doua si e destul de puternic incat sa-mi taie respiratia, sa ma faca sa tremur de emotie si inima-mi sa bata asa tare, incat am impresia ca o sa-mi iasa din piept. In ultimul timp am fost atat de aeriana si nu am putut sa-mi scot gandurile legate de tine din cap. Sunt in acelasi timp lucruri frumoase, griji, intrebari la care este dificil sa gasesc un raspuns de una singura. 

          Imi este destul de greu sa fac asta. Pare ca ne asemanam din unele puncte de vedere si totusi ce este diferit, pentru mine cantareste destul de mult. Nu spun ca este o problema, dar este ceva care nu-mi da pace. Speram sa pot sa le clarific vorbind cu tine... Stiu ca nu ne cunoastem foarte bine, dar asta se pare ca nu m-a oprit din a simti ceva. Poate crezi ca sunt prea tanara, prea copilaroasa, prea lipsita de experienta, dar cel mai probabil te-as surprinde daca ti-as spune tot ceea ce-mi trece prin cap.
          Nu pot afirma ca sunt sigura de ceea ce vreau, dar nici sa mint nu pot. Nu stiu ce asteptari am si nici nu-mi pot permite sa visez prea departe. Imaginatia mea, de multe ori, imi da sperante false si incerc sa evit acest lucru (de data asta). Inca mai am multe de invatat si nu cred ca aceasta este forma mea definitiva (sau macar pe-aproape).
          Acum, mai trebuie doar sa prind curajul de a-ti spune toate astea in fata. Nu ma simt inca pregatita sa o fac, dar asta nu inseamna ca o sa ezit daca o sa se iveasca ocazia mai devreme decat ma astept eu. 

Iti spun "La revedere!" si sper sa ramai plecat.

          Chiar am nevoie sa scriu azi pe blog, dar ma simt foarte obosita si nu cred ca o sa fiu in stare sa dau toate detaliile. Mi-e somn si raceala ma seaca de toate rezervele pe care le mai am cu energie. Nu stiu cati stiu sau cine-si aminteste de o postare pe care am facut-o, in care ii scrisesem o scrisoare lui Seth. Cam asta aveam de gand sa fac si acum, dar nu sunt sigura ca o sa pot. Probabil o sa o scriu pe telefon si o s-o pun maine (o sa aveti parte de o surpriza). In tot cazul, m-am decis: vreau sa renunt cu totul la Seth, asta incluzand si "PS"-urile pe care le scriu de obicei. Presimt ca asta o sa fie ultimul. 

          Dupa atata timp, in sfarsit am gasit pe cineva cu care sa vreau o relatie serioasa. Nu stiu ce o sa iasa, nu stiu ce o sa se intample, dar ma simt pregatita sa elimin fantomele ce m-au urmarit pana acum. Daca o sa ma accepte, doresc sa-i dau cea mai buna versiune a mea de pana acum. Poate ma grabesc. Poate dramatizez. Poate suna exagerat. Nu stiu sincer. Cred ca e si raceala de vina. 

          In orice caz, azi l-am vazut. Am trait cele mai frumoase senzatii posibile, pe care nici nu pot sa le explic in cuvinte. Nu stiu daca am mai fost vreodata atat de emotionata. Ma sperie si imi place in acelasi timp. As vrea sa ma simt asa mai des si (in secret) sper ca si el simte la fel. Oh, Doamne! Deja am inceput cu d-astea. Clar! Ma bag la somn ca deja ma socheaza ceea ce zic. Eh, desi mai devreme aveam niste idei si mai trasnite. 

          

PS: I'm taking my leave now. I think I mostly kept you here, because I was too afraid not to have anyone to cling to. There's no love left. Only memories. Thank you for helping me grow and for opening my eyes. I promise I won't come back to you. Ever. You're a closed chapter in my life. It's been like that since I last saw you, but I was too scared to admit it, to let go. I'm finally ready. Goodbye the reason my blog exists. Goodbye my first love. Goodbye, take care and be happy. That's what I'm gonna do too. 

Paraseste-mi mintea! Nu face din ea locuinta permanenta.

          Am ajuns din lac in put. Daca saptamana trecuta am avut starile alea, care imi trecusera complet, saptamana asta am inceput-o cu unele si mai rele. Am racit. Am nasul infundat, stranut, ma doare in gat, acum mor de frig, in secunda urmatoare vreau sa dau toate hainele jos de cald, sunt ametita. Ce sa mai zic! E perfect! Ca sa fie pachetul complet, din nou am tipul ala de raceala, care-mi afecteaza si judecata si modul in care percep sentimentele. Totul pare amplificat. Imi vine sa plang iar de la cele mai banale intamplari. Nu pot sa fac diferenta intre ce simt pentru el si iluziile induse de raceala. Ieri a facut ceva ce m-a pus pe ganduri. Sper sa nu se adevereasca frica mea. Nu vreau sa se intample din nou asta. Nu cred ca mai pot sa rezist la inca ceva de genul. 

          Doamne! Din cauza lui, chiar ajung sa-mi pun toate intrebarile posibile si sunt mai nesigura ca niciodata. Nu credeam ca o sa spun asta. Nu e tipul perfect. Nu arata ca un model din reviste (dar nici prea rau). Nu e super bogat. Nu mi se parea ca iese prea mult in evidenta. M-a luat pe neasteptate. Nici macar nu stiu de unde vine, dar e o atractie ciudata. Pur si simplu simt ca orice cale as alege, il include si pe el. Inca nu pot sa cred ce cuvinte insir aici. Ma sperie si probabil daca ar citi si el asta, ar fugi pana la celalalt capat al lumii. Nu ne cunoastem de foarte mult timp si fix asta ma deranjeaza. Nu vreau sa ma indragostesc iar puternic si rapid. Ma loveste prea tare si acum, daca sansele minime pe care le am nu se dezvolta, m-as simti mai ranita decat in cazul lui Seth. In cazul in care refuzul o sa fie insotit si de unul din motivele pe care le am eu in minte acum (si pe care cred ca le-ar putea alege el), o sa imi revina inspiratia (si nu in sensul bun). 

         Sunt data peste cap si nu pot sa ma calmez sau sa gasesc un punct stabil. Vreau atat de tare sa fim doar eu cu el si nu stiu daca sunt paranoica sau gandesc prea mult, dar cred ca evita asta. Vreau sa-l sarut. Vreau sa stiu ce gandeste el cu-adevarat despre mine. Ar mai fi si altele, dar am zis ca eu nu prea scriu despre chestii perverse, deci pe-alea le tin pentru mine. 

          Azi am asteptat toata ziua sa ajung acasa. Voiam sa vorbesc cu el, dar nu s-a intamplat. Nu mi-a zis nimic si se stie cat de greu imi este mie sa fac primul pas si sa incep o conversatie. Asta e cam tot ce am de spus. Abia pot sa mai stau. E o combinatie periculoasa intre raceala ce-mi afecteaza corpul si el ce-mi afecteaza mintea. Cum o sa rezist? Ce o sa fac cand o sa ne vedem?

PS: He's so nice. I think I gave so many details, that people might tell, but I feel so crappy that I don't even care anymore. I'll probably regret it tomorrow. 

I'm going a bit crazy here. A lil' bit more.

          Ok, so it's been like... what? 5 minutes since my last post? I'm already screaming and running in circles in my room and I'm too scared I'm gonna wake up someone soon. I'm not sure I want this anymore. All this love, all of these butterflies and the redness in my cheeks, just take it back. Take it all back! I don't want this! I don't think I'm gonna be able to act like a functional 20 years old woman. I feel like a teenager in love and I don't want to be like that around you. That's not how I want you to see me. I'm all grown up and trying to act mature here, but then Cupid decides it's time to strike me with his fucking heart arrows and bam! He turns me into a child once again. Fuck you, Cupid! 

          I'm so excited and we all know that's showing especially when I'm choosing to write in English, instead of Romanian. Oh my God! I am so restless right now. My hands are shaking and I'm smiling and frowning at the same time and I'm singing ABBA's songs and I feel like yelling and swearing and... Fuck. If my idols said it should be "and", not "end", I am certain I want the other version. Gimme "end"! No more "and"s! Stop! Please... 

        Oh, don't misunderstand. This isn't sadness and definitely not disappointment. I'm enjoying so much the fact that I'm falling for someone once more that I don't know what to do right now. I am happy, cheerful, but scared and annoyed at the same time. There are too many things running through my head and I can't stop them (especially the fantasies and the scenarios). I'm all over the place. I'm a mess, but oh! I find myself more beautiful than ever, because my most attractive mess is the one that happens when I'm in love. 

PS: I remember when I was falling for you. I liked and hated the way it felt. Same with you. Still do. 

O iubire de-o toamna!

          Am crezut ca e totul doar o joaca si ca nu devin serioasa in legatura cu el, dar se pare ca m-am inselat. Au trecut minute bune de cand ma tot rog sa ma bage in seama, sa-mi zica ceva si e ciudat. De ceva timp nu m-am mai comportat asa. Cand vorbesc cu el, ma tot gandesc "Ah, nu pare genul meu. Uita-te si tu ce expresii foloseste." si dupa cand se termina conversatia, parca as vrea mai mult. E atat de frustrant!

    

          Am facut pana si un pact stupid cu mine: daca ma baga in seama pana termin postarea asta, maine nu ma duc la facultate si stau asta seara pana mai tarziu. Nu va imaginati ca sunt tipa care chiuleste de la toate cursurile sau cand se duce doarme si nu scrie nimic. Saptamana asta (cum am mai mentionat) am avut niste probleme de sanatate si nu am fost in apele mele (clar). Nu prea pot sa mananc si asta imi scade semnificativ nivelul de energie. Am iesit serile trecute la terasa si eram foarte obosita, desi dormisem aproape tot restul zilei. Oricum, imi vine sa scriu cat mai mult si sa astept (cam asa cum zice si melodia). 

          Azi nu prea am avut stare si ma plictiseam repede de orice ma apucam sa fac (doar supa cu crutoane si salata de ton cu orez si legume am reusit sa le duc la bun sfarsit). In schimb, am chef sa ies in parc, sa ma plimb. Vreau sa ma surprinda si sa vina sa ma ia de-acasa si sa mergem, asa in toiul noptii, la o intalnire. Nu am pretentii la flori si bomboane. Am zis mereu ca prefer spontaneitatea si imprevizibilitatea. Un mesaj la 1 dimineata cu "Te iubesc!" sau tot felul de surprize sau chestii de genul (chiar nu mai imi vine nimic in minte acum), pentru mine valoreaza de 10 ori mai mult decat un set de bijuterii din aur. 

          Cred ca de-asta a inceput sa-mi si placa tipul asta. A spus niste lucruri pe care nu ma asteptam sa le-aud vreodata. S-a legat de reactiile mele si a putut sa-si dea seama cand nu eram chiar relaxata in timpul discutiei si apreciez asta. Avem puncte comune si picam pe aceeasi unda de multe ori. Deja am dat prea multe detalii. Ma opresc aici. Stiu clar ceva, cat am ochii pe el, o sa-mi fie greu sa-i mai observ pe altii. 

PS: I'm so happy today. I just wanted to say that to someone and since I've lost close people to me, you're the only one I can talk to right now. It's not that I don't have other friends that I care about. It's just that with you I'm sure that there won't be an answer. I think I'm gonna get disappointed if I send them the message and they don't reply (as usual), so there's no point in doing that right now. 

Si ce-i spun diminetii? Vino mai incolo. Nu sunt pregatita sa ma culc si sa renunt la cum ma simt acum.

           Azi am fost tare aeriana si m-am simtit (oarecum) bine. Dupa ora 22:30 sau cam asa, aveam o stare de fericire ciudata si aveam chef de glume. Nu puteam sa stau locului si voiam sa zambesc incontinuu. E superb asa! Imi place! Sa se intample mai des! 

          Nu sunt obosita, nu mi-e somn, nu prea vreau sa scriu, dar nici sa ma joc sau sa ma uit la filme. Cred ca vreau sa vorbesc cu cineva (si aici nu ma refer la oricine). A venit din nou perioada in care incep sa bat apropouri. Cel mai probabil si starea mea de neliniste tot lui i se datoreaza. Sincer, ma bucur. Prefer sa ma indragostesc si sa nu iasa nimic, decat sa am iar parte de golul ala si sentimentul de singuratate. 

          Chiar vreau sa scriu mai mult, sa fac o postare detaliata si profunda, dar de data asta nu sunt in stare deloc. Imi vine sa rad din orice (nu glumeam!) si imi sta mintea la altele (altul - ca sa fiu mai exacta). Pana si exprimarea mea cred ca lasa de dorit astazi. As prefera sa nu ma fac de ras si sa-mi pierd si putinii fani pe care-i am (sunteti reali, nu?). 

         Maine am ceva treaba de facut si ma duc si cu mama la o ora de pilates (uau, mai stiu si altceva in afara de calculator, vedeti?). S-ar putea acum sa ma pun in pat si sa dau televizorul pe Comedy Central (o sa dea South Park de la 3 pana la 4). Macar asa o sa am un motiv intemeiat sa rad si nu o sa par nebuna (nu ca n-as fi oricum - ma contrazic singura sau...?). 

          Pentru ca azi vreau sa fiu simpatica si draguta, va las cu o melodie pe care am descoperit-o datorita serialului Grey's Anatomy si de atunci ma obsedeaza. Sunt sigura ca o sa va placa. In caz contrar, apasati butonul de pauza si cautati ceva pe gustul vostru. Oricum, alegeti o melodie care sa va faca sa va simtiti mai bine (si posibil sa va ganditi la mine - doar vreau sa va fac ziua mai buna, indemnandu-va sa luati o pauza). Toti meritam sa traim viata la maxim si sa gustam fiecare moment, chiar si pe cele neplacute. Am aflat acum ca dupa rau, chiar vine ceva mai bun, ce o sa ne faca sa nu regretam asteptarea. Zambiti astazi si pentru zilele mai negre in care nu o sa puteti (cred ca mai bine cedez - se pare ca orice lucru frumos as incerca sa spun, incepe bine si se termina prost). 

          De altfel, asta cred ca e cel mai lung titlu al meu. Nu stiam ce sa pun si am tot sters si scris vreo patru sau cinci, dar am decis, intr-un final (si dupa vreo doua-trei melodii pe Youtube), sa raman la asta. Ah, si sper ca nu v-au speriat toate parantezele din postarea asta. As face o gluma perversa, dar se stie ca blogul asta apartine unei fete cuminti (asta e - trebuie sa mentinem imaginea deja formata). 

PS: Hey, dude! What's up? Let's play LOL again sometimes. I just wanna kick your ass and prove that I don't need a babysitter anymore (ok, just joking - if I'm ADC, I still need my support).