O seara putin neobisnuit de obisnuita. Ascult o melodie pe repeat (ca de obicei) si ma intreb ce mai fac cititorii mei (daca mai e cineva pe blogul asta prafuit). Mai nou sunt obsedata de Damien Rice si Cheers Darlin' (titlul este un vers din melodie). Mai nou imi place fotbalul. Mai nou citesc in prostie despre istoria Marii Britanii. Mai vechi iar fac altele in loc sa invat. Si imi este dor de scris... Imi este dor de mine din trecut. Vreau sa ma teleportez, sa ma iau de mana, sa imi dau imbratisarea de care stiu ca uneori aveam mare nevoie, sa imi dau si palmele de rigoare, sa imi spun ca totul o sa fie ok, ca orice-as face tot pe jumatate goala o sa ma simt, ca tot vesnic nemultumita o sa fiu. Asa sunt oamenii: intotdeauna vor mai mult, si mai mult, si mai mult...
As vrea sa pot sa scriu exact ce am in cap, as vrea sa dau jos piatra asta grea de pe inima mea, dar nu pot. Este un pas pe care nu vreau sa-l fac, deoarece stiu sigur ca e un drum pe care nu doresc sa il reiau... Dar am melodia asta, cu versurile astea si cu asa poveste in spate de ma seaca treptat. Este asa de profunda vocea lui si chiar pot sa-i citesc vibratiile sentimentelor in glas. In acelasi timp, sunt geloasa. Imi este asa de dor de scris. Imi este asa de dor de ce-mi doream sa fiu. Mereu am spus ca pot fi genul de femeie care poate echilibra cariera, familia si prietenii astfel incat sa nu fie monoton, sa nu fie banal, sa nu le combin prost. Acum ma inclin prea mult spre doar una dintre parti si incerc sa apas frana si sa dau un pic inapoi. Am nevoie sa plec cateva zile altundeva, sa ma rup de viata de aici, sa inchid temporar legaturile, sa tai pentru putin lanturile si sa-mi permit sa zbor.
Nu va ganditi la prostii. Nu o sa ma destrabalez prin cluburi, nu o sa plec din oras de mana cu diversi barbati. Pentru mine nu ala este zborul. Vreau sa ma plimb putin pe strazi necunoscute, sa cunosc oameni noi, sa imi eliberez mintea, sa imi aduc inapoi inspiratia si sa scriu. Muza mea e moarta, ingropata si intrata in putrefactie. Doar pentru mine. De fapt, traieste si e bine. Cred... Sper...
Ma intreb cum este sa vezi paharul pe jumatate plin si nu pe jumatate gol. Oameni norocosi. Ceva ce eu nu prea sunt. Nu in toate cel putin... Acum chiar am pretentii, nu? Puteti sa radeti. Greseala mea aici si nu sunt atat de mandra incat sa nu recunosc. Mai am si ganduri copilaroase, si ganduri pe care le-ar avea doar un prost, si ganduri perverse, si ganduri mature, si ganduri otravitoare, si ganduri egoiste... Gasesti mai multe tipuri decat ai ingrediente la o "shaorma cu de toate".
Incerc sa nu plang (da, mai fac si asta cateodata). Am fost atata timp obisnuita cu melancolia, cu tristetea, cu supararea, incat acum mi se pare ciudat sa fiu entuziasmata, bucuroasa, pozitiva. Nu stiu cum sa ma descurc cu asta si nici nu sunt sigura ca-mi place. Cu toate sentimentele acelea negative ma simteam perfect, in lumea mea... Ce mai aveam de pierdut? Eram fara frica, imuna la multe si multi. Acum... Curajul meu e undeva in pom. Am atatea care-mi pot fi luate si tin cu dintii de ele. Am mai invatat si eu sa lupt...
Va las... Ma duc in treaba mea. Scuzati-mi exprimarile in aceasta seara. Nu am mai fost la fel de eleganta ca-ntotdeauna. Am ruginit. Imi vreau uleiul inapoi (oare?) si uneori ma bucur, deoarece este foarte posibil sa fiu singura care stie la ce se refera asta (imi vreau si din secrete inapoi, imi vreau si prietena inapoi).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu