Încă o zi, încă o postare. În capul meu este un haos continuu și de inimă nu mai zic. Am de luat o decizie în următoarele zile, dar nu știu cum să abordez situația. Încerc să mă concentrez pe ceea ce ar fi mai bine pentru mine și totuși mi-e greu. Simt că orice aș face tot voi avea ceva de pierdut. Nu pot rămâne indiferentă oricum. Trebuie să fac pasul.
Înainte aveam curajul să merg până în pânzele albe și puteam să spun tot ce am pe suflet fără să mă gândesc la consecințe. Poate fix acolo era stropul meu de egoism. Voiam să mă simt eu eliberată de greutatea secretului și nu mai țineam cont de țintele mele sau ce au ele în cap. Acum nu pot. Pur și simplu nu pot. Sau nu vreau? Îmi este frică acum de refuz mai mult ca niciodată? Este clar că părerile acestui om mă influențează în toate privințele. Nu vreau să pierd legătura pe care o avem deja, chiar dacă este una toxică (relativ) pentru mine. Urmările pot fi și ele catastrofale, fie că iese bine, fie că nu.
M-am mai calmat puțin, dar nervii persistă. Nu am simțit vreodată nevoia să sparg lucruri și să recurg la violență cum mi se întâmplă acum. Parcă nu sunt eu. Furia asta fierbe și îmi încinge interiorul. Organele mele sunt gătite și gata de servit la masă. Doamne! O iau razna. Aș vrea măcar un semn care să îmi ofere încrederea de care am nevoie să fac pasul. Cer prea mult? Într-adevăr, mi-ar fi și mai ușor dacă ar iniția el discuția, dar asta clar nu este posibil. Evită oricum orice fel de confruntare. Un bărbat adevărat!
Dacă tot ce mi-a spus și toate reacțiile pe care le-a avut le-am interpretat greșit? Dacă am văzut doar ceea ce voiam să văd? Poate greșesc. Aș vrea să fiu sigură măcar de ceea ce simt eu, dar linia aia subțire dintre sentimente și simpla plăcere de a avea atenția cuiva asupra mea în acest mod este aproape ștearsă. Abia o mai observ. În preajma lui sunt calmă și creierul meu nu mai urlă. Nu mi s-a mai întâmplat asta cu altcineva și mă derutează. Vreau să am parte mereu de liniștea aia și de ceea ce simt când sunt cu el. Nu am zis-o niciodată, dar cred că am putea trece prin foc amândoi. Suntem în stare de orice.
Nu este iubire. Nu este. Nu are cum. Nu are de ce să fie. Atunci de ce simt dorul sau gelozia? Pot să fie și din alte motive, nu? Este oare un simplu atașament? Nu. Gelozia mea se naște din posesivitate? Nu. Îi vreau binele chiar dacă nu este alături de mine. Vreau să îi fie bine și să fie fericit. Aș fi mulțumită și dacă am rămâne doar prieteni, atâta timp cât mă ajută să descurc pânza asta încurcată. La naiba! Putem fi și necunoscuți, dar nu vreau să îl rănesc. Și totuși trebuie să mă gândesc și la mine. Nici eu nu vreau să mai sufăr. Merit să fiu fericită!
Mă omoară distanța asta. Mă termină gândurile. Mă ard cuvintele. Inima mea trepidează de nerăbdare. Am nevoie de el. Am nevoie de noi. Nu. Nu. Nu. Nu. Nu. Am nevoie de mine. Trebuie să mă vindec. Trebuie să trec peste toate astea. Adio și ție. O să îmi fac curaj să-ți spun ce am pe suflet indiferent de consecințe. Pot mai bine de atât. Și până la urmă... nu riști, nu câștigi, nu? (Hai să ținem cont și de faptul că am șanse mai mari de a câștiga la loterie decât inima lui. Hahahah!)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu