Mă simt mai bine oarecum și spun asta încercând din răsputeri să ignor căderile nervoase din ultimele zile. Nu mai sunt singură. Am companie acum. Prietena mea a revenit alături de mine și sper să mă ajute prezența ei aici. Viața merge înainte cu bine și cu rele și nu am ce altceva să fac. O dau din lac în puț, dar nu asta e problema. Mă irită că puțul ăsta pare interminabil. Nu mai știu unde este suprafața și am nevoie urgentă de o gură de aer. Credeam că sunt bine, dar ultima discuție cu psihoterapeuta mea m-a pus pe gânduri.
Sunt nervoasă, sunt agitată. Asta nu trebuia să se întâmple. Nu trebuia să ajung aici. Încerc să îmi trăiesc zilele ca un om liber, dar mintea mea mă îngrădește, mă constrânge. O mie de idei și niciuna bună. Iar pic în același tipar și mi se pune pata pe cine nu trebuie, dar acum măcar știu și motivul: protecție, siguranță, suport, grijă, atenție, manipulare, șantaj. Hmmm. Credeam că am dat peste ceva bun, dar și de această dată cred că eu sunt victima. Alții profită de vulnerabilitățile mele și observ abia când este deja prea târziu.
De ce nu pot bărbații să se abțină dacă știu că nu pot oferi nimic, nu se pot implica? Acum eu sunt persoana indisponibilă emoțional, dependentă de un om indisponibil total, din toate punctele de vedere. Mă doare, dar nu am ce să fac. Nu găsesc rezolvare la asta. Am trăit cu impresia că îmi vrea binele, că are grijă de mine și este preocupat de suferințele mele, dar poate era doar pur egoism. Îmi apăsa butoanele cu bună știință ca să mă aducă într-o poziție complicată - să nu pot renunța la el. Cuvintele lui mi-au fost refugiu și acum consider că singurul refugiu de care am nevoie e unul care să nu îl includă pe el. Sentimentele sunt amestecate și limitele au liniile încrucișate.
Ce vrei de la mine? Ce suntem noi? De ce îmi faci asta? De ce mă îndepărtezi de lucrurile pe care mi le doresc? Vrei să sufăr și eu cu tine? Tu nu poți avea familia pe care ți-o dorești, probabil te chinuie și pe tine altcineva și toate frustrările alea le verși asupra mea. Nu merit așa ceva. Noi nu merităm așa ceva. Gelozie. Posesivitate. Care este rostul lor? Nu sunt a ta, cel puțin nu oficial. Nu știu în capul tău ce scenariu ai scris. Nu avem niciun fel de relație. Aș vrea să fug de tine, dar nu am unde să mă ascund. Ca un șoarece prins în capcană, nu mai pot să scap. Nu am reușit să prezic asta. Am crezut că este doar joacă. Am crezut că sunt doar glume. Am crezut că...
Cine sunt eu fără tine? Unde aș ajunge dacă tu ai dispărea din viața mea? Cât de mult a contat ideea de tine în alegerile făcute recent? Sunt un om pierdut. Cândva simt că am fost un pui, o pisicuță, pe care ai găsit-o la colțul străzii, în ploaie, și ai vrut să îi oferi tot ce îi lipsea pentru a o face fericită: un cămin, o familie, o persoană în care să aibă încredere, cineva care să o învețe cum să se descurce singură în lumea asta, cum să vâneze, cum să se ferească de rele. M-ai adoptat și când spun asta mi se pare teribil de amuzant. Mi-ai oferit ce îmi lipsea, ce nu mi-au dat alții și ți-ai format un rol aparte în capul meu. Nu pot să mă rup de tine, nu pot să te ignor, ești acolo.
Și asta mă irită. Nu așa trebuie să fie. Dacă nu poți să îmi dai ce caut, dacă nu poți să duci rolul ăsta până la capăt, dispari. Te rog. Nu mai fii gelos. Nu mai fii posesiv. Nu mai flirta. Nu mai te comporta de parcă tiparul ăla e făcut pentru tine, de parcă locul ăla călduț e al tău. Nu e. Cândva mi-ai fost refugiu, acum îmi ești blestem. O iubire ce nu este iubire. Un iubit ce nu este al meu. Lasă-mă să merg pe drumul meu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu