Mă surprinde. Au trecut atâția ani și încă sunt aici. Nu mă refer la acest blog, ci la această lume. Uneori chiar mă întreb cum de sunt în viață. Am trecut de la depresie, la anxietate și acum am parte de amândouă combinate, împreună cu o lipsă totală de direcție și sens. Este oare de-ajuns să respir, să muncesc, să fiu prezentă fizic? Mintea mea este departe, foarte departe. Am totul și totuși nimic din ceea ce vreau cu adevărat. Mă roade tare asta și m-am trezit lipsită de răbdare astăzi. Nu este corect față de cei din jurul meu și chiar îmi pare sincer rău că stările mele nu îmi permit să fiu cu adevărat fericită pentru împlinirile lor. Oare ăsta este numit egoism? Nu știu...
Fumez mai mult, plâng mai des, nu prea mai mănânc și uneori uit să zic și lucrurile astea. Mă simt îngrijorată constant. Cât o mai pot duce așa? O viață care nu se simte viață. Eu care nu mai sunt eu. M-am mutat de acasă și habar nu am dacă e alegerea corectă. Am refuzat o oportunitate de muncă interesantă, dar am câștigat mai mulți bani unde sunt acum și tot nu simt că este de ajuns. Fac ceva greșit și nu știu ce. Greșesc că mai sunt pe pământul ăsta? Cred că nici divinitatea nu îmi poate răspunde la asta. Azi mă lasă în durerile mele.
Dureri în piept, săpate atât de adânc încât îmi pare că nu mai au leac. Probleme cu respirația, mă sufoc și acum nici nu pot să identific declanșatorul. Iau anti-depresive, iau calmante, fac psihoterapie. Sunt un om pierdut, o femeie incompletă, un copil care își dezamăgește mereu părinții, o soră absentă, o prietenă care nu pare să aprecieze cu adevărat ceea ce are. Asta nu e viață. Am atâtea vise și dorințe și le simt atât de departe. Nici măcar nu mai sunt sigură că o să ajung vreodată să le împlinesc. Ziua de mâine e incertă. Nu știu dacă o să mai fiu aici...
Mă gândesc că poate adaug un strop de dramatism și apoi mă uit la încheieturile mele, îmi aduc aminte de zilele din liceu și îmi dau seama că am fost deja acolo și sunt capabilă de asta. Mă lupt cu mine și demonii mei ca să elimin această posibilitate. De două săptămâni stau singură în apartament și câteodată vocile din capul meu mai și tac. Atunci mă irită cel mai tare. Mă lasă să mă scufund într-un abis de liniște care îmi dă falsa impresia că sunt mai bine, că pot fi fericită. Apoi, revin în forță:
- Florentina, nimeni nu te vrea.
- Florentina, nici măcar să dai de carnet nu ești în stare.
- Florentina, chiar crezi că e bine unde ești acum?
- Florentina, dacă mori mâine, câte persoane crezi că o să îți simtă lipsa?
- Florentina, Florentina, Florentina...
Și tot așa. Afecțiunile psihice sunt crunte. Traumele despre care nu vorbești te consumă. Defectul meu sunt eu. Defectul acestui corp capabil și minții acesteia strălucite sunt eu. Eu sunt propria mea piedică, cel mai mare obstacol. Mi-au murit ambițiile. Nu mai știu ce sunt alea. De 3 ani sunt singură, atât de singură... De 2 săptămâni am intrat într-o fază de auto-izolare. Noaptea mă pun în pat și mă întreb dacă este bine să fiu doar eu cu mine. Nu îmi este frică de demoni, de fantomele trecutului, de oameni cum îmi este frică de mine și de gândurile mele. Merg pe stradă și mai îmi răsare câte o imagine macabră în cap: mașină în viteză, mă arunc în fața ei și rămân pe asfalt într-o baltă de sânge. Folosesc cuțitul și văd altceva: alunecă ușor în sus și se înfige în carnea mea fără remușcări - simt o durere înțepătoare, eliberare și apoi un mare nimic.
Sunt nebună. Sunt degeaba. Dacă asta e depresia, m-am săturat de ea. Dacă asta sunt eu, nu mă mai vreau. Și dacă eu nu mă vreau, cum să mă vrea altcineva? M-au secat. Mi-au supt toată bucuria, toată energia. Revin la ideea recurentă - sunt doar o carcasă a ceea ce eram odată. M-au distrus treptat, treptat și eu i-am lăsat. Posesivitate, gelozie, reproșuri, critici - nu sunt de fier. Încercând să vă ridic pe voi, să vă ajut, m-am distrus pe mine și vă urăsc pentru asta și mă urăsc pe mine. Vă dați sfinți în public, dar eu știu ce sunteți. Monștrii pot doar să nască alți monștrii. Monștrii pot doar să trăiască alături de alți monștrii. Monștrii pot doar să fie prieteni cu alți monștrii. Dacă eu sunt monstrul, omul negru în toată povestea asta, voi unde vă situați - familie, iubiți, prieteni? Hmm?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu